Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele… ce reflectă – unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora.

Ştirile despre noi (despre români şi despre România), din afară şi din ţară, ne pun zi de zi în faţă o oglindă aşa-zis „obiectivă” – în fapt, de bâlci, care deformează – şi ne obligă să ne identificăm cu imaginea strâmbă reflectată în ea. În faţa „obiectivităţii” acestei oglinzi, iată, totuşi, şi imaginea subiectivă – în fapt, o privire cinstită – asupra noastră înşine şi a României. Le vom pune alături. Oglinda adevărată este uşor de aflat. Este cea în care te recunoşti.

Românul se trezeşte dimineaţa la patru şi se aşază la coadă la ajutoare europene

Românul se trezeşte la patru dimineaţă – cel mai adesea – şi pentru că intră în tură, face naveta, îi naşte o pacientă sau pur şi simplu îl sună un prieten care are nevoie de el.

Acelaşi român „ia cu asalt” hypermarketurile atunci când sunt reduceri sau în prag de sărbătoare, „scoţând din buzunar” sume din ce în ce mai mari de bani, în trend cu scumpirile. Românul „ia cu asalt”, fără discriminare, şi spectacolele de operă în aer liber, târgurile de carte şi vernisajele.

Dar pentru că nu-i ajunge teritoriul cucerit, românul „ia cu asalt” şi Europa, înspăimântând localnicii, jefuindu-i, răpindu-le locurile de muncă. Românul „invadează” Europa şi – sau cel mai adesea – ca superspecialist în reţele informatice, neurochirurgie, tehnologie nucleară, inginerie aerospaţială, restaurare de vitralii medievale sau te miri ce alte „nimicuri”.

Românul nu-şi respectă valorile

Românul poate că nu-şi respectă valorile, dar trăieşte cu ele şi prin ele zi de zi. Nu ştiu dacă francezul citează din Baudelaire, englezul din Shakespeare şi neamţul din Goethe aşa cum cităm noi (la bine şi la rău raportându-ne la ei) din Eminescu („mai am un singur dor”, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, „somnoroase păsărele”), din Caragiale („două la primărie…”, „curat murdar”), din Preda (cu celebra poiană a lui Iocan). Dar dacă francezul, neamţul, englezul o fac, cinste lor! Pe ei nimeni nu-i acuză că nu-şi respectă valorile.

View this post on Instagram

Știm, viaţa vă zorește: aveţi facturi de plătit, proiecte urgente de finalizat. Treceţi zilnic, în grabă, pe lângă istorie. Recomandarea @matricearomaneasca: staţi o clipă şi meditaţi! #NichitaStanescu #poetroman #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 21, 2018 at 12:03am PST

Românul se înghesuie la moaşte

Asta, trebuie să recunoaştem, e ceva ruşinos. Sau nu neapărat? Mai ales dacă ne gândim că asta face parte din relaţia lui cu Divinitatea, singura lui speranţă, atunci când este disperat.

View this post on Instagram

Un studiu antropologic despre beneficiile și nocivitatea religiei este obiectul analizei unui material proaspăt pe @matricearomaneasca. Legătură disponibilă în profil. #religie #antropologie #societate #prejudecăți #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 1:46am PST

Românul e analfabet

Românul care nu e însă analfabet iese pe primele locuri la olimpiade internaţionale de informatică, latină, ştiinţe ale pământului, astronomie etc. etc. etc.

View this post on Instagram

Chiar dacă trăim în era publicității agresive și a manevrelor de marketing, acest lucru nu ne scutește de obligațiile anului 2018. Aflați de ce dintr-un editorial marca @matricearomaneasca Legătură disponibilă în profil. #editorial #CentenarulMariiUniri #România #patrimoniu #Istorie #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 19, 2018 at 7:33am PST

Românul e mioritic (un adjectiv care înseamnă tot ce e mai rău pe lume) şi, în loc să acţioneze, se resemnează

Românul a creat Mioriţa, deci e mioritic. Iar asta nu e dovadă de prostie, ci reflexia unui mod de a privi lucrurile altfel decât intrepid şi „cu ochii pe butelie”. Dacă cineva crede că a răspunde inevitabilului prin poezie şi visare înseamnă prostie şi îngălare, să şi-l imagineze pe ciobanul din Mioriţa alergând cu sufletul la gură la şeful de post să-l anunţe despre complotul pus la cale împotriva lui. Şi-ar fi ratat măreţia, iar poezia ar fi devenit o prozaică ştire de ora 17.50.

Românul e Mitică

Da, românul e Mitică, dar asta nu-i un mare defect pe care trebuie să ni-l ascundem jenaţi. Discuţia la o bere cu un prieten este una dintre cele mai mari capodopere (care din păcate rămân anonime şi nescrise – dar nu-i nimic, că avem destule) pe care românul le generează în mod spontan. Trecând de la Schopenhauer la fotbal, de la presupuneri despre geografia malgaşă la bancuri, de la cum se poate coloniza planeta Marte la „când o fi murit Alecsandri?”, discuţia poate rezolva toate problemele omenirii într-o singură, nesfârşită, după-amiază de vară. Românul e Mitică şi în acelaşi timp un om inteligent care apreciază rara plăcere de a avea cu cine discuta.

Românul e intolerant

Românul are prieteni unguri, evrei, nemţi şi de toate naţionalităţile, născuţi aici sau veniţi de aiurea, pe care-i invită cu maximă plăcere la el „la un pahar” ca să mai „schimbe o vorbă”. România are una dintre cele mai respectuoase politici pentru protejarea culturii minorităţilor din Europa, un „model” (n-o spunem noi, ci alţii) pentru alte ţări, vecine sau îndepărtate (model, din păcate, deloc urmat).

Românul are prieteni romi şi olandezi, catolici şi musulmani, pe care nu-i consideră din cauza asta prieteni de rangul doi, ci prieteni şi atât. Românul respectă diferitul, vrea să schimbe păreri cu cineva care-i altfel, vrea să-i înţeleagă viziunea de viaţă. Şi nu din curiozitate, ci pentru că îi place aşa, în mod gratuit, „corola de minuni a lumii”. Dar ăsta-i avantajul când ai de-a face cu cineva tolerant. Îl poţi face cum vrei şi-n toate felurile, chiar şi intolerant.

Românul e leneş

Românul e leneş, dar are printre cele mai puţine zile libere dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene. Da, dar asta înseamnă că munceşte zilele în care se duce la serviciu? Poate că nu. Dar, în mod ciudat, acelaşi român se duce să ajute la mutat când se schimbă sediul firmei; vine sâmbăta la serviciu; termină acasă o treabă urgentă de la lucru; stă peste program… şi toate astea, fără să-l plătească cineva.

Românul ia totul în râs, batjocoreşte totul şi e superficial

Românul râde când îi e bine şi când îi e rău şi are umor şi autoironie – forme supreme de inteligenţă şi de sensibilitate. A învăţat să folosească umorul ca armă infailibilă împotriva durerii şi a disperării, iar asta-l face să dăinuie mai bine şi mai demn decât l-ar ajuta şedinţele la psiholog.

Românul se îmbuibă cu produse tradiţionale şi ajunge la Urgenţe

Românul mănâncă produse tradiţionale de sărbători că aşa e tradiţia. Iar „îmbuibarea” este un exces ritual care face parte din scenografia sărbătorii, când totul e mai mult, mai gălăgios, mai altfel decât în viaţa de zi cu zi. Sărbătoarea însăşi reprezintă ieşirea din cotidian şi pătrunderea într-un spaţiu temporal rupt de obişnuit.

Fără sfârşit

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

View this post on Instagram

O scrisoare a lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, datată cu sfârșitul lunii mai, 1882. Misiva face parte din volumul "Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit", ediție îngrijită de Christina Zarifopol – Illias și apărută la Editura Polirom, în 2000. #MihaiEminescu #VeronicaMicle #scrisori #RomanEpistolar #patrimoniu #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 2:49am PST

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

View this post on Instagram

În vremea când scrisorile erau cel mai important mod de a transmite trăiri și sentimente sincere, a luat ființă unul dintre cele mai tandre, suave și emoționale romane epistolare ale epocii, cel dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. În curând pe www.matricea.ro o colecție inedită de scrisori celebre. Rămâneți aproape. În imagine, volumul "Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit" cu note și prefață de Christina Zarifopol – Illias. #scrisori #MihaiEminescu #VeronicaMicle #RomanEpistolar #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 2:02am PST

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

[pullquote]Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile[/pullquote]

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.

Matricea Românească se întreabă ce mai înseamnă pentru un om de presă din România acțiunea de a scrie și vă oferă mai jos cinci potențiale răspunsuri.

Secolul în care trăim ne impune tot mai multe criterii de activitate. Începem cu imparțialitatea și terminăm cu libertatea de exprimare. Avem condeiele încătușate de abstracta nevoie a aprecierilor constante, cu precădere în mediul virtual. Dar oare care este adevărata misiune a jurnalismului? La această întrebare nu există un răspuns ferm sau cel puțin nu avem un algoritm precis de înțelegere, așa că iată câteva concluzii pe care le-am receptat eu, om fără studii în domeniu, dar pentru care presa de calitate și publicistica fac diferența.

1. A scrie înseamnă a educa

Cu fermitate pun semnul egalității între aceste două acțiuni, care, dincolo de subtextul interpretabil, merg mână în mână. Fiecare jurnalist, scriitor sau, folosind titlul comun, om de litere, de îndată ce pune primele rânduri pe foaie își asumă poziția, adeseori ingrată, de a fi mentor, în primul rând, pentru cititorii săi, iar ulterior pentru posteritate, căci ce scrii cu penița, nu tai cu bărdița (proverb cu atât mai potrivit în epoca tehnologiilor informaționale).

2. A scrie înseamnă a forma elite (sau anti-elite) în România

Nu în zadar am menționat această opoziție, care de cele mai multe ori apare pe fundalul incapacității ori relei voințe a unor pseudojurnaliști în a aborda unele subiecte cu adevărat sensibile. Înțeleg că este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

3. A scrie înseamnă a respecta

Și nu mă refer în speță la tot mai modernele campanii de peste Ocean, dar și din Europa, în care se angajează jurnaliști de calibru. Respectul de care trebuie să dea dovadă un jurnalist nu se măsoară în etichetele pe care și le asumă, ci în ideile pe care le propagă. A ironiza niște realități, a arăta metaforic cu degetul la probleme nu presupune respectarea cititorului, ci dimpotrivă, semnifică un oportunism cras. Or, mesajele pe care le transmite un jurnalist de calitate sunt vitale pentru un stat democratic, mai ales unul cum este România, în care, din nefericire, este la modă critica, de orice fel și de orice manieră.

4. A scrie înseamnă a crede

De fiecare dată când se abordează o situație în presă, se merge tot mai des pe varianta contrastului, presupunând un pesimism adus la limita morbidului. Nu-mi doresc ca în fiecare dimineață, la cafea, să fiu inundată de știri negative, nu pentru că nu accept realitatea, ci pentru că nu înțeleg tendința crescândă de a pune într-o lumină nefastă chiar și problemele care au o soluție. Sau poate asta ține de plăcerea noastră, a tuturor românilor, de a ne plânge de milă, în loc să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă?

5. A scrie înseamnă a spera

Cu riscul de a fi numită o veșnică adolescentă, eu cred în misiunea nobilă pe care un jurnalist sau scriitor o are, cea de a sădi speranță. Ne ajung tot răul care ne inundă, tonurile gri și petele întunecoase din istorie. Poate este momentul oportun de a privi acea clasică parte plină a paharului, în care sunt toate scenariile pozitive ale vieții? Mi se pare deplasată maniera în care jurnalistul modern ațâță spiritele, voit sau poate involuntar, făcând din subiectele sale niște „arme ale manipulării” care, între noi fie spus, au mai degrabă un rol nefast, decât unul pozitiv.

A scrie de calitate în România implică respect și devotament. Este misiunea foii noastre de cultură, Matricea Românească. Foto: ebay.com

De ce am decis să pun aceste idei pe hârtie? Pentru că am obosit să descopăr că în România, dar și în Basarabia, sunt la mare căutare doar scandalurile, veștile proaste, că lumina nu mai are loc în spiritele umane, că foarte puțini caută refugiul în slova scrisă, dând întâietate unor programe de prost gust sau unor publicații de cea mai joasă speță.

Este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

Eu nu-mi doresc să trăiesc într-o lume construită pe cancan-uri, în care tot ce este perfid este pus la loc de cinste. Refuz să accept moda, de altfel trecătoare, a specialiștilor în ironii pentru și despre România. Poate că societatea noastră nu va mai naște publiciști precum Eminescu, dar potențialul de care dispunem ne obligă, vorba dictonului francez, să dăm la iveală ce este mai bun, mai sincer și mai clar, asta dacă ne pasă cu adevărat de viitorul urmașilor noștri. Alegerea vă aparține.

Foto deschidere: fundatiactf.ro

Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

[pullquote]Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație[/pullquote]

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Fabula românească și-a luat un tot mai mare avânt de-a lungul istoriei, condiționată fiind fie de realitățile vremii, fie de coloritul social tot mai vivace. Cert este că această specie a reușit să adune sub umbrela sa cei mai renumiți și mai atenți condeieri ai criticii umane. Continuând șirul oamenilor faimoși care au reinventat, au luminat fabula românească, astăzi a venit rândul lui Alecu Donici (1806 – 1865), fabulistul din Basarabia care a fost numit, de către Mihai Eminescu, „cuib de-nțelepciune”.

Alecu Donici se naște la 1806, în Orhei, regiune din Basarabia, în familia clucerului Dimitrie Donici și a Elenei, născută Lambrino. Este cel mai mare fiu dintre cei patru, astfel că, respectând canoanele vremii, alege educația militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg. În 1825 va fi detașat ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând anumite motive familiale, Alecu Donici va reveni pentru scurt timp la baștina sa, activând o perioadă la Chișinău, apoi la Iași și la Piatra Neamț.

Casa memorială Alecu Donici din Orhei, Basarabia

Devenit în timp, mare exponent pentru fabula românească, Alecu Donici va debuta literar cu traduceri din Alexandr Sergheevici Pușkin și Ivan Andreievici Krâlov, fiind menționat în 1835 drept traducător în revista moscovită „Teleskop”. În aceeași ordine de idei, Donici va colabora cu Constantin Negruzzi, efectuând traduceri ale unor opere precum „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale, preponderent ruse.

Despre Alecu Donici se va spune că reușea să observe cele mai ascunse metehne ale firii umane, iar fabulele sale, inspirate cu precădere din traduceri ale lucrărilor lui Ivan Andreievici Krâlov, poartă nu doar conotația uzuală a acestor opere, ci per a contrario, merg pe maniera parabolelor, cu morală adaptată direct de autor după bunul său plac. Probabil acel curaj cu care figurile literaturii ruse jonglau, l-a inspirat pe Donici să iasă dincolo de tiparele cu care era obișnuită fabula românească.

În anii 1840, respectiv și 1842 editează, în două ediții succesive, volumul „Fabule”, conținând opere proprii și traduceri din patrimoniul fabulistic universal. Astfel, cele două ediții îi vor aduce faima încă în timpul vieții, consacrându-l drept un autor tenace, căruia nu îi scapă cele mai atente detalii ale caracterului uman. În portofoliul său se numără titluri de mare impact literar, precum sunt: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini.

Alecu Donici, activistul civic emblematic pentru fabula românească

Dincolo de activitatea sa literară, Alecu Donici a avut și o carieră importantă în domeniul administrativ și publicistic. La Iași, a deținut o funcție în Epitropia școlilor, apoi una de asesor (n.r. asistent de judecător) al Curții de Apel, activând și în calitate de membru al divanului obștesc.

Donici se va alătura inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național din perioada sa. A întreținut legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborând la periodicul „Albina Românească”, condus de către Gheorghe Asachi, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, acesta a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Mihai Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”.

Este important să observăm cum Alecu Donici a reușit să conserve limbajul popular românesc din Basarabia, îmbinând caracterele specifice omului cu întruchipări de animale, clădind astfel o barieră între realitate și morală. Un astfel de exemplu este fabula „Vulturul și paingul” (n.r. paing – păianjen, regionalism din zona moldavă):

Pin nouri, vulturu, spre muntele Ceahlău,
Întinsă zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așază
Și lumea dedesupt privind se desfătează.

Un șir de munți măreți, Moldova de o parte;
A ei câmpii, păduri; a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șăsuri vesele, se văd curgând încet.

– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rosteşte bucuros.
– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
– De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Şi cum te-ai târâit?

– Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Şi cărora le pare
Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Sunt bucureştean, aşa că – asemeni lui Catullus, mai precis Catullus 85 – odi et amo în acelaşi timp oraşul care m-a crescut. Ar fi nenatural altfel, pentru că Bucureşti e tot ce-are mai bun şi mai rău lumea: e târg murdar şi capitală strălucitoare, oraşul singurătăţii deprimante şi-al adunărilor sociale zumzăitoare, creuzetul ipocriziei şi vatra nobleţei sufleteşti. Din cartierele lui mărginaşe până în cartierele lui mărginaşe pentru miliardari, Bucureştiul e destin, şi în aceasta stă forţa lui de atracţie. Bucureştiul e oraşul care face şi ucide poeţi, e totodată spaţiul unde mojicii sunt la ei acasă şi nu mai eliberează locul.

Când aud “străinii”, provinciali sau expaţi paraşutaţi aici de cine ştie ce nevoi ale vieţii, vorbind urât despre Bucureşti, mă încrunt, şi-mi vine a le spune câte ceva. Dacă e o critică justificată, nu ezit a le-o confirma. Dacă însă e o critică prin care alogenul scuipă în farfuria din care mănâncă, a se citi aruncă noroi peste locul care, de bine, de rău, l-a primit, fac ceea ce ar face oricine ţine la casa lui: îl apăr. Bucureştiul, ca România, merită toate criticile din lume, atâta timp cât sunt constructive: când ele sunt criticate doar de dragul criticii, à la CTP, trebuie să le apărăm, căci sunt ale noastre. Cine vorbeşte urât despre mama lui, despre oraşul lui, despre ţara lui, merită pus la stâlpul infamiei.

S-a spus, pe bună dreptate, că nu există bucureşteni get-beget: confirm, nu există. Dacă s-ar face o anchetă de genealogie a populaţiei, ne-am trezi cu-o babilonie fantastică, pentru că fiecare dintre cei născuţi aici are câte un bunic sau străbunic venit din altă parte, aciuat pe valurile istoriei. Există doar bucureşteni la prima, a doua sau a treia generaţie. M-aş mira să existe bucureşteni “mai vechi”, dar, dacă sunt, ei sunt excepţii. În rest, bucureştenii se fac, nu se nasc, asta e regula vieţii în Babilon.

[pullquote]E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat[/pullquote]

S-a mai spus că trebuie să fii un anumit tip de om ca să rezişti în Bucureşti. Din nou, confirm: ardelenii, molcomi şi mai buni, se-ngrozesc de furnicarul de aici, deşi Clujul se bucureştenizează şi el în ritm alert; în schimb, moldovenii sunt aici la ei acasă, agitaţia din capul lor face casă bună cu haosul de pe străzile marelui oraş. E ceva în psihologia moldoveanului care îmbrăţişează cosmopolitismul şi mâncătoria bucureşteană, falsa lui strălucire şi ruleta vieţii aici, care te poate face – subit – din nimeni, omul zilei. O glumă bună spune că diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti este că în Iaşi sunt mai puţini moldoveni decât în Capitală. Unde mai pui că ne-au ocupat toate locurile de parcare. Dar, şovinismul nu e bun, cum ar zice Nae Ionescu. Îi iubim şi pe moldoveni, sunt şi ei români – dar, permisă ne fie gluma, sunt chiar mai mult bucureşteni.

Trebuie să fii un anumit gen de fiinţă ca să devii bucureştean. Un animal imun la poluare, la zgomote gratuite, la haos, la pierdut viaţa într-un trafic care nu se mai termină. Un căutător de plăceri, pentru că pustnicii nu stau la Bucureşti, se mută în munţi şi li se pierde urma. Un vânător de glorie, pentru că cine vrea asceză şi filosofie, nu ulcer, merge la Păltiniş. Un jucător care vrea să ia potul cel mare şi fata, la finele serii. Un om cu un obraz atât de gros, încât să navigheze netulburat printr-un ocean de insulte, intrigi şi de mizerie umană plutind la tot pasul.

E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat. E purgatoriul urban din care românii, atavici, evadează după ispăşirea pedepsei pentru a se muta “la ţară”, adecă la liniştea paradisiacă. Vorba unui un poet urban: “Dacă ăsta e micul Paris, nu vreau să-l văd pe-ăla mare!”

Bosquito – Bucureşti

Foto deschidere: bn24.ro

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă („Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.

Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne „convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.

La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.

Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.

[pullquote]Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori[/pullquote]

E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.

Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.

Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori.

Foto deschidere: dailybusiness.ro

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

View this post on Instagram

Cei trei mari expați ai gândirii românești: Cioran, Ionescu și Eliade. Sculptură semnată de Mircia Dumitrescu, expusă în Sala Exilului de la Muzeul Național al Literaturii Române. #MirceaEliade #EmilCioran #EugenIonescu #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 5:29am PST

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României”, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

View this post on Instagram

O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului. Vezi link în profil. #istorie #trecut #MatriceaRomaneasca #RugulAprins #mostenire #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 1, 2017 at 6:09am PDT

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

View this post on Instagram

@matricearomaneasca este prezentă la conferința "Filozofia culturii la Emil Cioran", susținută de doctorandul Andrei Avram de la Facultatea de Istorie a Universității din București. #Conferință #EmilCioran #FilozofiaCulturii #interbelic #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 16, 2018 at 2:04am PST

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.

Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.

View this post on Instagram

Matricea Românească deschide o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc. Detalii în link-ul de profil. #SerieDeAutor #GeorgeCoşbuc #poezieromânească #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 22, 2018 at 4:34am PST

Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc

Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.

[pullquote]Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?[/pullquote]

Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”

Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.

Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.

Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:

„Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?”

Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.

Tricolorul

 

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule,-un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n pierire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

 

Și galben, române, ți-e steagul.

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii

La scară, și dracul vă ducă!

Stăpânii au scumpe nevoi:

«Va banque» și dineuri și păsuri

Și-amante cu cai și mătăsuri,

Și toată nădejdea-i la voi!

 

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi-bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?

(Fire de Tort, 1896)

Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

În continuarea seriei dedicate corespondenței celebre a celor mai sonore nume din literatura română și nu numai, Matricea Românească publică o scrisoare sensibilă pentru Liviu Rebreanu, de la cea care îi devenise soție și muză, Fanny Rădulescu, cu ocazia finalizării romanului său fundamental, „ Ion ”.

Liviu Rebreanu este un nume de prim rang în literatura română, fiind cel care a reușit să aducă prin scrierile sale realiste cele mai intime simțăminte specifice pentru poporul român, începând cu problemele satului transilvănean, în romanul său Ion, și terminând cu propria dramă, pierderea fratelui, condamnat la moarte, în monumentala sa Pădurea Spânzuraților.

Dincolo de meritele sale scriitoricești, Liviu Rebreanu a fost, așa cum îl catalogau contemporanii, un om smerit, blând și lipsit de orice urmă de vanitate. Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), acesta a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Obișnuit din fragedă copilărie cu dificultățile și lipsurile unei vieți împărțite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situația de a munci asiduu pentru a se căpătui. Va urma cursurile școlii primare începând cu 1891, Rebreanu notând despre acea epocă: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume”.

Liviu Rebreanu era descris ca fiind un om modest, gentil și de o cumsecădenie aparte. Foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”, București

Au urmat anii de educație la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897, Rebreanu s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, cunoscută sub numele de Gimnaziul superior german (n.r. instituție care astăzi îi poartă numele), unde a învățat încă trei clase. Eminent în toți anii următori de școlarizare, Liviu Rebreanu a trecut și prin dificultățile armatei austro-ungare, de unde a demisionat, spun sursele, din două potențiale cauze: pentru activitatea sa publicistică sau din cauza unei înfrângeri la o banală partidă de poker, golind resursele popotei.

Trecut prin dificultățile vieții, dar hotărât să răzbată cu orice preț, Liviu Rebreanu își va dedica viața literei scrise și marii sale iubiri, Fanny Rădulescu, unica și scumpa sa adorațiune, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale existențe. Multe scrisori vor circula între cei doi, unele mai siropoase, altele uzuale unui trai în doi, iar altele pline de recunoștință pentru munca lor, căci reușita lui Liviu Rebreanu s-a datorat, în mare măsură, eforturilor pe care Fanny Rădulescu le-a depus în vederea menținerii unui echilibru în căminul familial.

Scrisoare despre „ Ion ”, anunţând ascensiunea lui Liviu Rebreanu în literatura română

Ceea ce vă oferă astăzi Matricea Românească este o scrisoare specială, deoarece punctează un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar și a culturii românești, și anume finalizarea romanului Ion. Epistola va parveni, de la Techirghiol, la 20 iulie 1920, din partea efervescentei Fanny Rădulescu către soțul ei. Misiva este încărcată de sentimente, de mândrie și de recunoștința unei reușite speciale, care îl va plasa pe Liviu Rebreanu în rândurile inovatorilor din literatura română, drept creatorul romanului realist.

Această scrisoare consolidează veridicitatea sentimentelor de care cuplul dădea dovadă cu o deosebită sinceritate. Fanny Rădulescu scrie: „Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai”, transpunând astfel siguranța și încrederea sa în forțele creatoare ale iubitului ei. Ea ajunge în situația unei sublime desfătări față de munca pe care Liviu Rebreanu reușise să o realizeze, numindu-l, poate șocant pentru unii, mai puritani: „Tu ești Dumnezeul meu!”. Ce demonstrație de amor mai poate accede la astfel de cuvinte? Cu siguranță doar una sinceră:

Liviu meu,

Nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui „ Ion ”.

Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest „ Ion ”.

Aș vrea să-ți sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor și a grijilor, a așternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruiești mie neasemuitul tău „ Ion ”.

Sunt mândră!

Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică.

Tu ești acela care a trezit în mine viață nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai.

Sunt ca pământul scorojit, care primește ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbințelii lui.

Liviu meu, aș vrea să fac pentru tine tot ce dorești și nu dorești.

Tu ești Dumnezeul meu!

Îți mulțumesc.

Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.

Fanny

F.R către L.R, Techirghiol, 20.VII.1920

https://www.instagram.com/p/BfJXqSLBRw0/?taken-by=matricearomaneasca

Cu mulțumiri și deosebite considerațiuni pentru muzeograful Adrian David, cel care ne-a ghidat prin casa și viața soților Rebreanu.

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

View this post on Instagram

Să nu uităm! Presa românească, imediat după #DictatuldelaViena, care a răpit României mare parte a Ardealului. #CentenarulRomaniei #memorie #inaintasi #istorie #Ardeal #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 12:23am PST

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest fenomen, căci anume acesta este apelativul corect, a dictat tonul unor evenimente istorice majore în societate, a definit formarea unor popoare, vezi poporul român, și a „crescut” pe drojdii ideologice personalități marcante. Despre cât de pozitivă sau poate negativă este religia, se poate doar specula, existând argumente valabile, nu neapărat absolute, de ambele părți ale baricadei.

Grație universalității sale în materie de teorii, religia este și va continua să fie un subiect aprins în dezbaterea publică. Cotidianul The Perspective lansează, în acest sens, spre conversație, un articol ce vorbește publicului despre existența a două fețe ale aceleiași monede. Având la bază un studiu semnat de către antropologul grec Dimitris Xygalatas (Universitatea din Connecticut), el vine să răspundă la întrebarea: este religia bună sau rea pentru societate?

Iată, mai jos, argumentele:

Religia este bună pentru societate, deoarece:

1. Religia îi motivează pe oameni să facă lucrul corect

Toate marile religii ale lumii sunt preocupate de moralitate și își îndeamnă adepții să fie cât mai virtuoși. Fie că este vorba de inspirație, de promisiunea unei recompense în lumea de apoi sau de amenințarea cu pedeapsa veșnică, religia rămâne o forță socială puternică. Marii lideri spirituali, precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King Jr. și Desmond Tutu, au fost cu toții motivați de credința lor să îi ajute pe cei neputincioși și să se opună nedreptății. Prin acțiunile lor, aceștia au reușit să schimbe atitudinile culturale, să pună capăt politicilor guvernamentale opresive și să le dea o voce celor defavorizați. Inspirați de religie, acești lideri, dar și mulți alții asemenea lor, au îmbunătățit viața a milioane de oameni și au schimbat lumea modernă în bine.

Chiar dacă religia nu ar inspira neapărat contribuții majore în societate, ea face diferența inclusiv la o scară mică. Până la urmă, religia le oferă adepților săi consolare și o perspectivă amplă asupra vieții, mai mare decât cea a provocărilor sau a greutăților de zi cu zi.

2. Religia a inspirat mari realizări culturale

Unele dintre cele mai înalte forme de expresie ale omenirii au fost inspirate de către religie. Piramidele din Egipt, Parthenon-ul grec, Taj Mahal-ul din India, dar și mănăstirile din Bucovina și multe alte asemenea minuni ale arhitecturii universale au fost construite în primul rând drept locuri de cult. Operele lui Bach au fost concepute ca imnuri religioase. Iar capodoperele lui Michelangelo descriu scene biblice. Secole mai târziu, aceste capodopere continuă să fie sursă de uimire și de inspirație, nu numai pentru credincioși, ci pentru întreaga omenire, adăugând bogăție și înțeles lumii în general.

3. Religia promovează coeziunea socială

Una dintre cele mai importante funcții ale religiei este că acționează ca un adeziv social. Credințele religioase ne dau un sens al misiunii comune. Mai mult, ritualurile religioase îi adună pe oameni în comuniune, permițându-le să socializeze, să uite de problemele lor și să se simtă parte din ceva mai mare decât ei înșiși. Studiile antropologice arată că participarea la evenimentele religioase sporește legăturile dintr-un grup și promovează comportamentele pro-sociale. Grație acestei capacități de a promova cooperarea, religia a jucat un rol esențial în menținerea unei coeziuni a societăților omenești și a contribuit la creșterea civilizației umane.

Religia este nocivă pentru societate, deoarece:

1. Religia promovează prejudecățile

Chiar dacă religia promovează comportamente pro-sociale, acestea se reflectă doar asupra membrilor adepți ai aceluiași grup religios. În același timp, ea promovează prejudecăți și suspiciuni față de cei din afară. Martin Luther, fondatorul Protestantismului, a cerut exterminarea poporului evreu din cauza manifestărilor sale religioase, o viziune care a fost împărtășită de către mulți creștini și musulmani timp de secole. Prin cultivarea unor standarde morale arbitrare, religia duce adesea la discriminarea sau la crearea „țapului ispășitor” din mari părți ale populației. Iată de ce, în multe țări, femeile sunt tratate ca cetățeni de mâna a doua, minoritățile sexuale se tem pentru viața lor, iar ateii se confruntă cu mari prejudecăți.

2. Religia duce adesea la atrocități

Unele dintre cele mai violente crime din istoria umanității au fost determinate de fanatismul religios. De la Cruciade și Sfânta Inchiziție până la atentatele din 11 septembrie 2001, religia a alimentat în dese rânduri violența, războiul și masacrele. Într-adevăr, studiile psihologice arată că oamenii sunt mai înclinați să își justifice actele de violență și agresiune atunci când li se oferă un „alibi” religios.

3. Religia este «opiul poporului»

Religia dă întâietate credinței oarbe și supunerii, în defavoarea rațiunii și gândirii critice. Acest lucru ar promova ignoranța sau negarea problemelor științifice (vezi alt punct de vedere aici), împiedicând progresul. Promițând recompense într-o altă viață, religia distrage oamenii de la problemele cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Acest lucru o face să fie un instrument periculos în mâinile elitelor religioase și politice, care o folosesc pentru a-și menține statutul privilegiat sau pentru a-i face pe alții să-și sacrifice viața, convingându-i să bea Kool-Aid (n.r. cianură), așa cum s-a întâmplat în 1978 în Guyana, unde 900 de membri ai unei secte, numite Templul Popoarelor, au comis o sinucidere colectivă, prin ingerarea „sucului” letal. În timp ce milioane de credincioși trăiesc în sărăcie, iar unii sunt chiar de acord să poarte veste sinucigașe, liderii religioși tind să se bucure de o viață fără griji, cu bogăție și lux, ceea ce li se impută adesea.

Concluzii

Religia, așa cum am menționat și la începutul articolului, ne-a însoțit de-a lungul întregii noastre evoluții. Strâns legată de identitatea noastră, de moralitate, dar și de alte lucruri esențiale pentru noi, ea este o forță motrice de motivare a comportamentului uman, fie în bine, fie în rău. Religia poate scoate în lumină fie binele, fie răul din noi, ne poate aduna în comuniune – sau divide așa cum nici o forță existentă nu o poate face.

Sursă: The Perspective

Foto deschidere: bucurestifm.ro

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

[pullquote]Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi[/pullquote]

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

[pullquote class=”left”]A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.[/pullquote]

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST