Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.

Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.

Provincia – spațiu al reabilitării

Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.

Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).

Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.

Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.

Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită

Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia”. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.

Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.

După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.

Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea

Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.

Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.

Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.

Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte

Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.

Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.

Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.

Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.

Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.

El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”

Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.

Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)

Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro

Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc

Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare  – după el.

Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.

S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.

Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro

Cultura și progresul tehnic reprezintă un tandem materializat recent, dar care reușește să vizeze publicul interesat, oferindu-ne hrană spirituală și festinuri creaționale. Iată de ce în Basarabia, atunci când vorbim despre selecții culturale, în profunzimea lor, percepem cu prioritate resursele de social media. Chișinăul, în calitatea sa de amfitrion basarabean, mai are mult de lucrat la acest capitol, dar sămânța a fost deja plantată cu succes, dând primele roade modeste.

Ne putem astfel mândri cu câteva portaluri de cultură și artă, care propagă cu succes valorile societății basarabene. Topul selecțiilor noastre este deschis de un proiect inedit, lansat recent, intitulat Haibun.md. Bazat pe culturalizare, acesta ne informează despre cele mai importante noutăți în materie de citit, de apariții editoriale și de idei inovative din lumea literaturii contemporane. Cea care a fondat această platformă culturală este Doina Lungu, o tânără autoare de carte, care împreună cu alte două tinere bibliofile  (foto jos) a decis că publicul moldav are nevoie de un respiro în materie artistică. Pe pagina de internet a revistei puteți observa originalitatea și inventivitatea fetelor, care nu s-au rezumat la scris, ci au creat – în acord cu ultimele tendințe – și un vlog  pe care fac recenzii pentru diverse cărți.

În lista noastră își are locul și revista ”Literatura și arta”, ce reprezintă tribuna oficială a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Din păcate, aceasta are anumite carențe la capitolul actualizare și poartă amprenta anilor trecuți. Este, însă, utilă criticilor literari și celor care își doresc să afle noutăți despre lucrările autorilor autohtoni.

Un reper în cultura din Basarabia – Echipa platformei haibun.md Foto: pagina Facebook Haibun

De la forumuri online, la cluburi de carte „reale”

O pondere tot mai mare în acest segment o au forumurile dedicate cititului, care și-au fixat pozițiile în spațiul Facebook. Aici nu pot trece cu vederea grupul ”Ce carte citești”, fondat de către Diana Ranga-Enachi și moderat de către Nata Eu. Aceasta din urmă este și o bloggeriță de succes, care deține pagina Maratonul de lectură. Deși este stabilită în Cluj, reușește să mențină legături strânse cu Chișinăul, organizând atunci când revine reuniuni de suflet în care implică activ orice fel de cititori, de la cei veterani la novici.

Și pentru că acest manifest cultural a avut priză la public, în scenă și-au mai făcut apariția câteva cluburi de carte, active atât în mediul online, cât și în afara acestuia. Aici menționăm ”Clubul cititoarelor moderne”, fondat de către Victoria Anna, care reușește să provoace atenția doamnelor și domnișoarelor la cititul în grup, în paralel și în schimb de opinii.

Dacă acest proiect optează pentru o ambianță destinsă, următorul rămâne fidel canoanelor tradiționale, reprezentând un veritabil cenaclu cu întâlniri regulate și autori cunoscuți atât în interiorul țării, cât și dincolo de hotarele ei. Este vorba despre Cenaclul Republica, al cărui nume reflectă aspirațiile noastre independente și care este centrat pe un public inițiat în literatură. Cenaclul Republica este cenaclul Bibliotecii Naţionale din Chişinău. El este iniţiat şi moderat de către  Moni Stănilă, cu suportul activ al scriitorilor Alexe Rău, Alexandru Vakulovski Dumitru Crudu şi al doamnei Raisa Melnic.

Eveniment organizat de Cenaclul Republica, ce aparține Bibliotecii Naționale din Chișinău Foto: deschide.md

Filme bune ca un vin vechi

Dar să nu credeți cumva că viața noastră culturală se rezumă doar la citit. Nici pe departe. Basarabenii optează și pentru alte forme de culturalizare, precum teatrul, cinematografia sau cluburile oratorice. Aici în ajutor ne vin festivalurile de film, precum Cronograful sau, mai nou, TIFF-ul, care va trece în curând Prutul. Pentru a fi la curent cu noutățile în materie de evenimente de acest gen apelăm la site-uri precum: allfun.md (o platformă preponderent în limba rusă), fest.md (site în limba română cu actualizare destul de bună) și desigur iticket.md (care este un magazin online de bilete cu informații depline despre evenimente curente și viitoare).

Prima ediție a TIFF în Basarabia vine la Chișinău Foto: iticket.md

Desigur, la final nu puteam să trec cu vederea festinurile gastronomice și vinicole, care în ultimul timp au luat amploare la noi. Aici este interesantă apariția Finewine.md, o platformă culturală, dar nu numai, unde se discută activ realizările noastre în materie de vinuri, cu care într-adevăr ne putem mândri, așa că dacă ajungeți în Chișinău vă puteți delecta cu evenimente marca  ”La vie en Rose” – degustări de vinuri în diverse localuri de bonton. În aceeași ordine de idei, puteți accesa pagina de Instagram / Facebook a platformei Restoguide, dacă doriți să alegeți un restaurant cu mâncare delicioasă de la noi.

Sper că toate aceste recomandări vă vor intriga și convinge să ne vizitați cât de curând, căci în ciuda problemelor de la noi rămânem un popor ospitalier.

Cu drag, din Basarabia!

Foto deschidere: Aleea Clasicilor din Parcul Ștefan cel Mare și Sfânt, din Chişinău

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.

Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.

Matricea Românească:  Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.

Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.

Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.

Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.

Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.

Matricea Românească: Cum ați reușit?

Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.

Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu

Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?

Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.

Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).

Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.

Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea

Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.

Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.

Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?

Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.

Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?

Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.

Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?

Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani

Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?

Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.

La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah

Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?

Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.

Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru  persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul  pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.

Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?

Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.

Musulmanii în România. Scurt istoric

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.

Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Cel mai cunoscut medic din istoria medicinei românești, solicitat de numeroase mari nume internaționale, renumit totodată pentru ideile sale inovatoare ce au schimbat lumea, a fost o femeie. Doctorul Ana Aslan (1897-1988) este cunoscută pentru tratamentele sale revoluționare împotriva îmbătrânirii, care i-au adus faima pe întreg globul. Produsele cosmetice de astăzi, preparate după rețetele sale, sunt vândute și apreciate în zeci de țări.

Medicul Ana Aslan, specializat în Gerontologie, s-a născut în 1897 la Brăila, într-o familie de intelectuali. După ce, la vârsta de 13 ani, şi-a pierdut tatăl, s-a mutat împreună cu familia la București. În adolescență, fata și-a dorit să devină pilot, ba chiar a zburat cu un mic avion Bristol-Coandă. Însă, mai târziu, ea a realizat că Medicina este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață, decizie de la care nu a acceptat să se abată. Hotărârea sa a condus-o chiar și la greva foamei, pentru a-i demonstra mamei că este serioasă și că împotrivirile acesteia nu-și au rostul.

Procaina, anestezicul care a deschis drumul tinereții fără bătrânețe

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a preluat o funcție des întâlnită la femeile din Sănătate: a îngrijit soldații în spitalele militare. După ce a absolvit, în anul 1922, Facultatea de Medicină, ea a desfăşurat o activitate didactică și spitalicească fructuoasă, până în anul 1949, când a preluat conducerea Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, acesta fiind şi momentul când s-au pus bazele carierei sale de gerontolog.

Ana Aslan a început, ulterior, să experimenteze efectele procainei (un anestezic local) asupra reumatismului în cazul unui pacient tânăr, suferind de artroză. Rezultatele au dovedit eficiență, iar în acest fel, medicul a demarat un amplu proces de experimente pe animale și pe pacienți vârstnici, injectându-le procaină. Eficiența terapiei-minune a fost dovedită și în cazul unui pacient în vârstă de 110 ani: după patru ani de tratament, au încetat tremurăturile mâinilor și ale capului, a putut să meargă singur, avea poftă de mâncare, părul i s-a repigmentat, iar depresiei i-a luat locul o stare psihică bună.

Personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan

Văzând succesul fulminant al descoperirii sale, Ana Aslan a început să caute, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, un produs care să potențeze efectele benefice ale procainei și care să combată bătrânețea.

Activitatea celor două doamne s-a concretizat în nașterea produsului Gerovital, format din procaină (2%), acid benzoic (0.12%), metabisulfit de potasiu (0.10%), fosfat disodic (0.01%), pH-ul amestecului fiind între valorile 3 și 4. Mențiunea H3, din denumirea unei cunoscute game Gerovital, indică prezenţa acestei vitamine în compoziţie.

Ana Aslan era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală” Foto: seniorinet.ro

Anii au trecut și mii de oameni au testat produsul, ei observând că procesul de îmbătrânire este încetinit cu aproximativ 40%. Acestea fiind spuse, nu e de mirare că personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan.

Cele două femei nu s-au oprit și, în anii ’80, au inventat Aslavital, un alt produs geriatric administrat întru prevenirea afecțiunilor cerebrale și cardiace, dar și în tratarea pierderii memoriei.

Invenția lui Aslan i-a adus renumele de „femeia care a învins bătrânețea”, iar între titlurile sale se numără cel de profesor titular la clinica medicală din Timișoara, șef de secție la Institutul de Endocrinologie din București, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie din București, membru al Academiei de Științe din New York, membru al Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, președinta Societății Române de Gerontologie etc.

Stilul de viață i-a adus longevitatea râvnită de mulți

Toate aceste distincții au fost rodul unei munci asidue și al unei personalități cum rar întâlnești: medicul muncea 12 ore pe zi, renunțând la viața personală: „Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Așa am fost în viață, și așa sunt acum. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu așa sunt”, se descria Ana Aslan.

Distinsa doamnă Aslan a trăit aproape 92 de ani, secretul longevității sale fiind bazat pe tratamentul inventat de ea, corelat cu un regim de viață sănătos. Ea era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală”. Stilul de viață al medicului era unul „la modă” după standardele de azi – era format numai din hrană „bio”, pentru că vechiul dicton „ești ceea ce mănânci” se pare că are temei. Metoda ei de viață sănătoasă, combinată cu tratamentul „Ana Aslan”, a întinerit mulți oameni, din toată lumea, potrivit Jurnalul.ro.

Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor

Ana Aslan mânca natural, evitând alimentele din conservă (legume, fructe), și făcând multă mișcare. De asemenea, medicul își respecta orele mesei și prefera – nu în cantități mari – carnea de vacă, de pasăre, de miel și de pește, în detrimentul porcului (rar). Dieta sa „mediteraneeană” era formată din brânza și pâinea pe care le mânca țăranul român… În privința dulciurilor, gerontologul prefera tortul „buturugă” preparat în casă și, în cazul în care primea un tort de cofetărie, îl făcea cadou, nu îl mânca.

Se pare că Aslan nu s-a înșelat: a murit răpusă de boală, nu de bătrânețe. Și-a dorit să fie înmormântată creștinește și să fie depusă alături de mama și de fratele ei, dar comuniștii au împiedicat acest lucru. Doamna care a învins bătrânețea a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București, fără preot.

Foto deschidere: one.ro

Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării.

Aromânii sunt concentrați, în prezent, în țări precum Grecia, în Albania, în Bulgaria, în Republica Macedonia, Serbia sau România, cei din țara noastră descriindu-se drept români din sudul Dunării. Această răspândire pe teritoriul mai multor țări ne arată caracterul nomad al comunității de aromâni. Totuși, dacă, în percepția multora, a fi nomad presupune și preluarea obiceiurilor noului loc, identitatea proprie stingându-se încet, aromânii se rup de această preconcepție. Potrivit etnologului Ioana Popescu, pe membrii acestei comunități nu îi preocupau teritoriile, ci păstrarea limbii, a portului și a obiceiurilor lor.

La conferinţa Sociologia gustiană, între interbelic și socialism, organizată săptămâna aceasta la Muzeul Național al Țăranului Român, etnologul a prezentat pentru auditoriu câteva noțiuni cel puțin interesante despre aromâni și despre modul lor de viață.

Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani

„Fiecare stat căuta să-și stabilească niște granițe, o identitate națională. Or, aromânii părea să nu fie deloc preocupați de teritoriu sau foarte puțin, ori numai în măsura în care le servea preocupațiilor preponderente. În schimb, li se părea inadmisibil ca, de exemplu, în Grecia să trebuiască să spună kalimera, kalispera, în loc de bună ziua, bună seara – noapte bună sau ca tatăl să fie numit pateras. Era ceva de neconceput. Aceasta era, într-adevăr, o criză la adresa identității aromâne.

 Aromânii țin la patrimoniul lor, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni

Cred că și iubirea pentru port și păstrarea portului, dar și iubirea pentru limbă și a păstrării obiceiurilor se datorează fapului că ei aveau o cultură nomadă și patrimoniul lor identitar era constituit din tot ceea ce putea fi purtat, cărat pe om sau pe cal. Ei la asta țin, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni”, a explicat Ioana Popescu, continuând apoi ideea prin a menționa că, la aromâni, patriotismul nu presupune iubirea pentru teritoriu.

Creativitatea, omniprezentă în limbaj

Aromânii se diferențiază, la fel ca și celelalte sub-grupuri etnice, prin creativitate, expresiile fiind varianta cea mai facilă de a-și exprima varietatea de idei și de gânduri. Membrii acestei comunități sunt cunoscuți pentru creativitatea „curemurătoare” în materie de blesteme, cel mai cunoscut fiind pământeasca dimântare, un blestem adresat propriului neam care-și leapădă limba.

Dar etnologul a prezentat și o comparație privind modul în care spun „mulțumesc” românii și aromânii.

Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor

„Românii, până de curând, la țară, își mulțumeau cu «Mulțumesc, pân-oi întoarce!», în sensul de «mi-ai făcut ceva bun, sigur va veni ceva și mai bun din partea mea». E un schimb de bunătate. În zonele din Nordul României se mai practică tipul acesta de mulțumire. La aromâni e un tip similar de schimb, care spune așa: «Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți». E o fațetă a gândirii aromâne puțin ocolită și «băgată sub covor», și nu știu de ce, pentru că este o dovadă de forță și spune mult despre cultura armânească”, a expus Ioana Popescu, ușor intrigată de faptul că nu există lucrări despre astfel de subiecte.

«Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți»

Îndârjirea admirabilă a aromânilor de a-și păstra limba și portul le-a și dăunat. Statisticile arată că una dintre principalele cauze ale mortalității „masive” în comunitatea aromână este tuberculoza, care a apărut în urma unui lucru la care ei nu au vrut să renunțe nici în ruptul capului: vestimentația.

Decimați de vestimentație

„Aromânii din zone de munte, dintr-o viață nomadă, trăită în aer liber, în păduri, într-un anumit tip de climă, sunt strămutați în Cadrilater, într-un teritoriu mai degrabă plat, canicular, și în care sunt obligați să se sedentarizeze. Ei continuă să practice păstoritul, dar în gospodărie. Deci ei nu mai sunt o populație nomadă, nu mai fac transhumanță, pentru că nu mai au unde. Această schimbare de condiții de viață și condiții climatice duce clar la fragilizarea plămânilor. Mai mult, Marius Nasta – aromân și el, cel care a dat numele Institutului de Pneumpftiziologie – și-a ales această specializare, ftiziologia, pentru că în neamul lui de aromâni strămutați în Regat, foarte mulți mureau de tineri de tuberculoză. Nu erau foarte săraci și nici nu mâncau insuficient. El s-a gândit și la faptul că aromânii continuau să-și păstreze un anume tip de vestimentație, prepodenderent țesătură de lână și preponderent îmbrăcăminte stratificată, la care nu se renunța nici vara”, a spus etnologul.

Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi

Bănuielile medicului i-au fost confirmate, întrucât în aceeași perioadă se descoperise o nouă terapie de luptă împotriva tuberculozei: crioterapia.

„Se descoperise că bacilului lui Koch nu îi place temperatura scăzută și că el se dezvoltă mult mai bine la căldură. Poate cineva, la un moment dat, se gândește să studieze problema, mie mi se pare un domeniu de cercetat”, a încheiat Ioana Popescu.

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

Foto deschidere: nunta.md

„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.

Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.

George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.

În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii

Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.

Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.

View this post on Instagram

George Coşbuc (1866-1918), supranumit poetul țărănimii. #mariromani #poezie #GeorgeCosbuc #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jul 12, 2017 at 2:23am PDT

Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.

Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”

În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.

Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.

Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc

Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com

Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.

George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră

Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.

Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și  toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).

https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA

O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a fantasticului, care nu se supune în totalitate regulilor fantasticului european –  teoretizat de Tzvetan Todorov.

Așa cum fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, așa și proza fantastică a lui Mircea Eliade a izbucnit în procesul scrierii literaturii sale, acesta întrerupând lucrul la romanul Ștefania (rămas neterminat), pentru a se concentra pe un nou tip de literatură, o literatură mult mai aproape de preocupările „teoretice” avute de istoricul religiilor.

Această concentrare asupra fantasticului își are originile în nevoia savantului de a-și „vărsa” frustrările teoretice, de a imagina, pornind de la baza teoretică pe care o acumulase și dezvoltase. Literatura, spre deosebire de profesia de istoric al religiilor, nu-i impunea un foarte mare grad de acuratețe științifică, nu-i cerea teorii demonstrabile, îi permitea lejeritatea de a-și imagina scenarii pornind de la mituri.

 O versiune proprie

Pentru început, trebuie făcută o distincție clară între fantasticul din literatura europeană și fantasticul pe care Mircea Eliade îl propune prin intermediul literaturii sale. Fantasticul lui Eliade pornește de la o interpretare pe care o va teoretiza în lucrările științifice, și anume că sacrul este camuflat în real și că acesta se poate oricând manifesta, intervenind asupra legilor „normalului”.

Prin urmare, Eliade își construiește propria versiune de fantastic, care reprezintă o aducere în literatură a conceptelor din sfera teoretică a istoriei religiilor. Putem afirma că acest tip de literatură proprie lui Eliade are mai degrabă un caracter mitico-filosofic, caracterizat prin dorința de a accede la adevărul inițial, de a descoperi acel illo tempore care să anuleze secole întregi de istoricitate, care au avut rolul de a smulge ființa originară din eternitate și de a o proiecta în concretul mizer.

Tipurile de fantastic

Fantasticul cunoaște două etape: prima este cea a fantasticului bazat pe mitologiile românești și universale (mai ales pe cea indiană), iar cea de-a doua etapă pune mare accent pe dezvoltarea în literatură a conceptului coincidentia oppositorum.

Prima direcție relevă modul în care mitologia populară se raportează la anormal, miraculos, fantasme colective, în timp ce cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

După cum afirmam anterior, fantasticul eliadesc își are sursa în istoria religiilor, în special în filosofia străvechii religii hinduse. Proza lui Mircea Eliade din această perioadă literară nu pune mare accent pe formă sau pe stil literar, ci mai mult pe mesajul pe care îl transmite. Însuși Eliade teoretizează această formă a fantasticului într-unul dintre eseurile sale cuprinse în volumul Oceanografie (articolul Fragmente, Editura Humanitas, București, 2003, p. 176), insistând asupra faptului că există o prezență fantastică în folclor și că individul poartă în sine o intuiție a globalității lumii. Intuiția globalității lumii se subordonează subconștientului uman, fiind de natură fantastică și pătrunzând în toate formele organismului social.

Proza de această factură nu se caracterizează prin prezentarea unor evenimente insolit de fantastice, ci se concentrează asupra reacției pe care umanul o are în prezența „supraumanului”. Și această modalitate reprezintă principala formă de realizare a fantasticului din această etapă.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității

Cea de-a doua perioadă a prozei fantastice intră într-o paradigmă diferită față de cea care o precede. Această a doua perioadă este cea care face trecerea spre ceea ce avea să devină romanul mitic eliadesc. Dacă prima perioadă era bazată pe prezentarea unor mituri autohtone, cea de-a doua perioadă este centrată pe ruperea de nivel temporal, pe demonstrarea tezei potrivit căreia sacrul poate apărea pe neașteptate în mijlocul profanului. Cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității și a profanului din ce în ce mai prezent în spiritualitate. Este o luptă pe care Mircea Eliade o duce peste timp cu filosoful nihilist Nietzsche, care afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea că Dumnezeu a murit. Eliade nu neagă dispariția lui Dumnezeu, dar nuanțează această idee filosofică adăugându-i următoarea interpretare: Dumnezeu s-a retras, nu mai este atât de prezent, dar El este în continuare aici. Este aici și așteaptă să fie descoperit de oamenii care au asistat la atâtea orori și care și-au pierdut inocența spirituală.

Marele om politic, profesor și jurist, a cărui existenţă este sintetizată de cuvintele-i „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale”, rămâne cel mai mare diplomat român al tuturor timpurilor. Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost omul care a depus o neostoită activitate de întărire a securității și a integrității teritoriale a României. Una dintre personalitățile noastre de prim rang, Titulescu a fost reprezentantul țării, în cadrul Ligii Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite de astăzi), el fiind ales de două ori președinte al instituției (1930 și 1931) – caz unic în istoria acesteia.

Viitorul mare diplomat s-a născut în Craiova, într-o familie de moșneni (țărani liberi) din Titulești (astăzi, Nicolae Titulescu), tatăl său fiind, de asemenea, avocat și om politic. După finalizarea studiilor liceale la Craiova și a celor de Drept la Paris, diplomatul ajunge la catedră, fiind profesor universitar de Drept Civil la Iași, iar mai apoi la București. Inteligența și talentul său oratoric l-au propulsat, încă de tânăr, pe scena unei strălucitoare cariere politice – Nicolae Titulescu a deținut două mandate de ministru de Finanțe (1917-1918 și 1920-1922) și de Externe (1927-1928 și 1932-1936).

În fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte

Iubindu-și țara, diplomatul a militat, ori de câte ori a avut ocazia, pentru instalarea unui climat de securitate și de cooperare internațională în viața economică, politică și cultural-științifică, nefiind uitate nici până astăzi vorbele sale care spun că „în fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte”, dar și „când pacea este amenințată, nu se răspunde prin război, ci prin organizarea păcii”.

Mai mult, rațiunea, dar și activitatea remarcabilă în slujba păcii, au determinat consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie din Iași să-l recomande pe Titulescu, în 1935, la Premiul Nobel pentru Pace, însă unele „jocuri de culise” au împiedicat concretizarea demersului. Însă, în același an, diplomatul devine membru titlular al Academiei Române, iar mai apoi, în ciuda rezistenței lui Carol al II-lea, el demarează tratativele pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic.

Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari diplomați ai Europei Foto: Mică enciclopedie a României pentru copii

În acest context, se înmulțesc atacurile la adresa lui Nicolae Titulescu, iar Carol al II-lea, după ce îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale, îl obligă pe diplomat la exil, el stabilindu-se în Elveția, mai apoi în Franța, la Cannes, unde a și murit.

Rol decisiv în criza diplomatică dintre România și Ungaria

Nicolae Titulescu a jucat un rol decisiv în poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre români și maghiari, ce a avut loc la scurt timp după înfăptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Acesta a știut cum să „mânuiască” problemele privind frontierele țării, el afirmând permanent că Ungaria și Bulgaria nu vor primi niciodată nici măcar un centimetru pătrat din teritoriul românesc. În așa-numitul „proces al optanților unguri”, apărut în urma exproprierii moșierilor unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară, Titulescu a apărat interesele naționale cu mult zel. Mai mult, el a luptat pentru reforma agrară care împroprietărea țăranii săraci, deși era unul dintre marii proprietari funciari ai țării.

În cadrul procesului, partea română a fost reprezentată de către tânărul Nicolae Titulescu, în vreme ce partea maghiară, de către venerabilul conte Appony. Impresionat de calitățile oratorice și combative ale rivalului său român, contele i-a spus acestuia, cu vădită admirație:  „Nu-ţi doresc, dragă tinere şi clocotitor adversar să întâlneşti, când vei fi de vârsta mea, un tânăr posedând, ca şi dumneata, pe lângă ştiinţă şi inteligenţă, un talent oratoric atât de extraordinar”, potrivit Magazin Istoric, nr. 1/1982.

Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie

Contele a păstrat toată viața o sinceră admirație pentru omologul său român, el declarând, într-un interviu acordat ziarului Brassai Latok, de la Budapesta, că „domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile”, potrivit Curentul din 11 aprilie 1928.

Deși Nicolae Titulescu a decedat în Franța, i-a fost respectată dorința testamentară de a-i fi aduse rămășițele în țară. Acestea se află, din 1992, în curtea bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Marele român ne-a lăsat moștenire un emoționant testament patriotic: „Eu, care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâția ani la viața internațională, fără a uita nici măcar o clipă că sunt român, eu care sunt un soldat al țării mele în tranșeele păcii și care n-a cunoscut încă demobilizarea, eu care am văzut toate țările la ele acasă sau la muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate prețui mai mult ca glia pământească, eu care sunt adânc uman, am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-și găsește locul în sânul ei” (Pro și contra Titulescu, volumul I, 2012).

Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a vorbit, la Suceava, despre importanţa pe care Bucovina, regiune istorică mitică, o are pentru România.

Întrebat ce loc ocupă Bucovina în “matricea culturală românească”, Andronic, autorul cărţii “În umbra marilor imperii ucigaşe” (2016), a răspuns:

“Sigur că întrebarea este generoasă, și așa ar trebui să fie și răspunsul meu. Încercând să fiu succint, cred că orice om care simte românește și vrea să lase ceva după el – pentru că sunt foarte puține lucruri pe care le putem lăsa dincolo de viața noastră foarte trecătoare – se leagă, într-adevăr, de perenitate, de ceea ce este bun și frumos în jurul nostru.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate, și atunci nu pot fi decât valori sfinte. Așa ar trebui să fie pentru un om normal.

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii – şi ţării – sale

Ce înseamnă, pentru mine, Bucovina? Iată ce scriam în 1996, la prima mea plachetă de versuri, Gânduri postume. O poezioară: „Şi eu am fost în Arcadia”, apropo de Pseudo-Kynegetikos, de Arcadia – provincie antică unde se trăia ca-n Rai, chipurile.

Bucovina, această Arcadie de brazi și stele,
a mântuit în sfârșit sufletul poetului,
suferind mereu de veșnica lui sete de frumos.
Ne întoarcem perpetuu cu toții la ea,
ca la o chintesență de românitate istorică,
pentru că în Bucovina
nu există nici măcar crimă și criminali
în adevăratul sens al cuvântului,
ci numai crima pe care o fac aceia
care nu jură că o vor sluji
până la ultimul apus de soare.

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Toată viața mea, inevitabil, fiind un tip romantic și poetic, simt totul și gândesc poetic. Bucovina este, într-adevăr, o zonă de excepție a României și a românilor. Este, dacă vreți, un bastion de românism în fața valurilor slave care ne-au tot înnădușit de-a lungul istoriei. Este și un spirit deosebit, spunem noi. Pentru că, dacă mergi în Basarabia – ambele zone au fost ocupate de către „Imperiul răului” blestemat, sovietic – găsești o altă modalitate de a simți, a gândi și a trăi.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate – și atunci nu pot fi decât valori sfinte

Noi, bucovinenii, mai carpatici, suntem de un spirit mai aprig, mai gospodăresc – și vă spuneam și despre acele moșteniri austriece, pe care însă eu nu le agreez, vizavi de marele rău pe care ni l-au făcut austriecii, prin colonizarea masivă cu galițieni, cu ucrainieni și cu pierderea ulterioară, prin Stalin, a Nordului Bucovinei istorice.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii generale, tendința nu este una rea, dacă e să o privim ca pe un exercițiu vital în formarea gusturilor literare și artistice, dar carențele în acest segment se răsfrâng adeseori în tendințele artistice ale tinerei generații.

Dincolo de această evoluție (sau regres, cine știe?) controversată, am avut parte și de unele erupții artistice pe piața cărții, cea mai impresionantă pentru actualitatea din Basarabia fiind apariția romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă.

Pentru cititorul român de peste Prut, acest autor ar putea să rămână necunoscut sau enigmatic, însă aici, în matricea culturii basarabene, el se numără printre cei mai importanți scriitori ai perioadei independenței. Până la apariția cărții Tema pentru acasă, Dabija era un poet convins, care mai cocheta uneori cu eseistica, și un politician carismatic.

Nicolae Dabija a reușit să scoată la iveală subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste

Lăsând de o parte rufăria murdară a politicii, care învolbură mult spiritele, Nicolae Dabija chiar a dat naștere unui fenomen literar de amploare, fiind practic un deschizător de uși. Dumnealui a reușit să scoată la iveală unele subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Eroul central al narațiunii este un profesor de literatura română, care reneagă puterea comunistă în figura lui Stalin, atunci când portretul acestuia ia locul imaginii simbolice eminesciene. Fiind un reprezentant al intelectualității din Basarabia, Mihai Ulmu este condamnat la detenție în gulag ca urmare a unui proces simulat și derizoriu. Ce nu știe acest Mihai este pura și fierbintea dragoste a elevei sale, Maria Răzeşu, care grație unei fervori feminine pleacă în căutarea lui și îl ajută să evadeze.

O carte a îndrăznelii nobile

Deși subiectul în sine este deja tatonat de așa autori ca Soljenițîn, Vitkovski sau Applebaum, Nicolae Dabija i-a oferit o cu totul altă turnură, răsturnând stereotipuri și transformând un sentiment atât de onorabil în sursa supraviețuirii, fapt pentru care lucrarea sa a avut priză atât la publicul adult, cât și la cel puber.

Rezonanța și sensibilitatea acestui roman său au făcut posibilă introducerea acestuia în curricula academică a liceelor din țară, oferind un plus de valoare procesului educațional. În aceeași ordine de idei, lucrarea nu i-a lăsat indiferenți nici pe criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime. De exemplu, Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină

Cu acest punct de vedere, suntem în unanimitate de acord, deoarece sămânța efortului literar transpus în această carte a prins rădăcini în inimile noastre. Țin minte cum plângeam la unele scene emoționale, înăbușindu-mi revolta, căci mintea mea de liceeană refuza să accepte un astfel de destin, o nedreptate atât de mare. Peste ani, când deja această carte se păstra pe rafturile memoriei mele, am scos-o cu grijă ca să vă povestesc despre inocența și magia istoriei celor două suflete, dragostea cărora a răzbit prin mrejele întunecoase ale suferinței și deznădejdii.

Deci, pe final, care este Tema pentru acasă oferită de Nicolae Dabija? Este o sumă de pilde și de principii, de care oamenii nu pot face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Ilustrație deschidere: timpul.md

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

Prinşi în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor, mai mici sau mai mari, tindem să uităm să preţuim ceea ce avem. De aceea, aşa cum ne mărturisea marele Grigore Leşe, avem nevoie de experienţa «departelui» şi de un pas în spate, pentru a înţelege şi aprecia mai bine ceea ce este România, şi ce îi datorăm. O discuţie, la Sud de Dunăre, cu părintele Neluţu Oprea, preot iconom al singurei biserici româneşti din Sofia, Bulgaria.

Matricea Românească: Părinte, vă rog să vă prezentați pentru publicul nostru.

Pr. Neluțu Oprea: Sunt părintele iconom stavrofor Neluțu Oprea și sunt reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în această frumoasă biserică din Sofia, care este și proprietatea Statului român – una dintre cele mai mari și importante biserici, prin originalitatea construcției și prin tot ceea ce există, pe care Statul român, respectiv Biserica Ortodoxă Română, o deține în străinătate – în scopul strângerii legăturilor de prietenie între cele două Biserici ortodoxe surori, cele două popoare prietene, român și bulgar. De asemenea, pentru satisfacerea tuturor nevoilor credincioșilor români care locuiesc aici, în Sofia, nu atât de departe de Biserica-Mamă.

Matricea Românească: Cât de important este pentru românii de aici să aibă o biserică, un locaș de cult unde pot veni să se roage?

Pr. Neluțu Oprea: Într-adevăr, Biserica noastră este una reprezentativă, slujim în fiecare duminică și, după sfințirea acestei biserici, care a avut loc în anul 1923, până în prezent a funcționat neîntrerupt, fiind păstorită numai de către preoți trimiși de către Patriarhia Română. Este un lucru important pentru fiecare creștin român, mai ales care este în străinătate, să aibă un locaș de cult. Biserica este reprezentativă, neavând un cimitir, iar românii noștri din Sofia, căsătoriți aici sau veniți la muncă, aparțin jurisdicțional bisericii de cartier. Dar Biserica noastră este una deschisă în fiecare duminică, iar aici se întâlnesc şi se revăd românii, aici deapănă amintirile de peste săptămână. Este locașul care îi adună pe toți după o săptămână de muncă, la Sfânta Liturghie. Merg apoi la discuții, sau la o cafea.

Matricea Românească: Am putea spune că sunteți un centru focal al românității din Sofia.

Pr. Neluțu Oprea: Da. Și cu atât mai mult, lângă noi, aici în complexul parohial, se află și Asociația Aromânilor “Unirea” de la Sofia, cei care au fost și sunt credincioșii principali, fideli, ai Bisericii noastre. Ne-au ajutat așa cum au putut. Ne bucură faptul că locuim împreună! La Asociație, există și o bibliotecă. Iar fiecare credincios care are nevoie de o consultație, este primit cu bună plăcere sus. Într-adevăr, este un centru cultural-religios, pe care îl avem aici în Sofia.

Matricea Românească a trecut Dunărea pentru a lua pulsul vieţii culturale şi spirituale a românilor din Bulgaria

Matricea Românească: Cu ce probleme vin la Dvs. românii care, iată, trăiesc în Sofia și care simt nevoia să se raporteze la o instituție bisericească românească?

Pr. Neluțu Oprea: Românii care vin la biserica noastră sunt unii și aceiași. Ne cunoaștem foarte bine. Majoritatea vine să se împărtășească și să se spovedească în cele patru posturi mari. În cursul săptămânii, dacă vor să ceară un sfat sau dacă vor să avem o discuție amicală, să putem să îi ajutăm într-un fel sau altul, sunt bineveniți. De asemenea, la biserica noastră au fost foarte mulți români care s-au căsătorit, alții care poate au avut alte momente mai puțin fericite pe care le-au săvârşit aici. Dar, pe lângă românii din Sofia, avem și bulgarii prieteni care locuiesc în apropiere și care vin și asistă la slujbele noastre.

Matricea Românească: Cum gestionaţi acest lucru?

Pr. Neluțu Oprea: Dacă românii vin mai târziu puțin, și bulgarii sunt de la începutul slujbei, slujba începe în limba bulgară, iar după aceea, când vin românii, continuăm cu limba română. Dintotdeauna, Simbolul Credinței, Sfânta Evanghelie, Apostolul și Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, le rostim și în limba bulgară, și în limba română. Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre.

Matricea Românească: Cum reacționează credincioșii bulgari la spiritualitatea românească?

Pr. Neluțu Oprea: Extraordinar! Nu fac diferența. Începând cu anul 1992, în Bulgaria a avut loc un raskol (o ruptură, n.n.). O parte din Biserică s-a răsculat împotriva fostului Patriarh, au avut un sinod alternativ. O parte dintre biserici erau ale Patriarhului legitim, celelalte ale Patriarhului raskolnic. Aşa se face că, într-un oraș, era şi un Mitropolit raskolnic, și unul de drept.

Din 1923 până în prezent, Biserica română „Sfânta Treime” din Sofia a funcţionat neîntrerupt

La fel era și în Sofia, de altfel: lumea mergea la o biserică și întreba: „A cui este biserica aceasta, a Patriarhului Maxim, sau a raskolnicilor?” Şi atunci, foarte mulți ziceau: „Mai bine mergem la Biserica română. Acolo este liniște, este pace și sunt de aceeași credință, de același botez și de același Dumnezeu. Nu?” De atunci vin credincioșii. Dar nu numai de atunci, pentru că sunt foarte mulți care locuiesc în apropiere și care iubesc biserica aceasta.

Vă spun un secret: Sanctitatea sa Neofit, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, pe vremea când dânsul și fratele lui, dirijorul Dimitrov, erau elevi, au trăit în incinta bisericii noastre. Mama lor era slujitoarea bisericii noastre, la pangar – vindea lumânări -, iar ei au trăit în niște dependințe pe care le avem aici, în interiorul complexului.

Matricea Românească: Extraordinar.

Pr. Neluțu Oprea: Apoi, înainte să plece la Seminar, s-a rugat la sfânta icoană a Maicii Domnului să-i îndrume pașii. Unde să se ducă, în viața monahală, sau în viața preoțească? De aceea, foarte multă lume și acum mă întreabă: „Părinte, unde este icoana la care s-a rugat Patriarhul Neofit să-i îndrume Dumnezeu pașii?”.

Patriarhul Neofit este foarte apropiat de biserica noastră. Fiind Mitropolit la Ruse atâția ani de zile, a fost invitat de către toți ierarhii noștri, și cunoaște poate mai bine bisericile din România decât foarte mulți alții.  Dovadă că anul acesta, de ziua Bisericii noastre, de Rusalii, de Sfânta Treime, am avut onoarea să-l avem în mijlocul nostru. Din partea noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a participat Înaltpreasfântul Teodosie de la Arhiepiscopia Tomisului. Am fost înconjurați de 18 preoți, 6 diaconi șamd. O sărbătoare care a dat nota aceea a spiritualității și a ecumenismului, pentru că i-am avut aici și pe reprezentantul Bisericii Ruse, pe omologul meu care este din Bulgaria, bulgari și români.

Matricea Românească: Un exemplu foarte frumos de toleranță și de coeziune.

Pr. Neluțu Oprea: Exact. De asemenea, şi credincioși români, şi bulgari, și de la Biserica Rusă. Mai ales că Înaltul Teodosie ne-a făcut o surpriză plăcută, aducând aici moaștele Sfinților Epictet şi Astion de la Constanța, spre închinare în ziua respectivă, a hramului.

Matricea Românească: Pentru că suntem la Sud de Dunăre, în Sofia, aveți un sfat pentru românii care sunt fie aici, fie în altă parte în diaspora – cum să-și păstreze identitatea?

Pr. Neluțu Oprea: În primul rând, Biserica este una. Este aceeași peste tot. Așa cum a spus Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”, așa este. Pentru românii de aici, Biserica pe care o avem la Sofia este un punct de întâlnire, un centru de spiritualitate unde întotdeauna sunt bineveniți. Trebuie să Îi mulțumim bunului Dumnezeu că ne-a dat această Biserică, și că este a noastră, și că putem să avem grijă de ea. Pentru că au fost situații când am vorbit cu oameni care au plecat în străinătate, și spuneau că au suferit pentru că acolo nu aveau o biserică. Dacă aici nu aveau timp să vină, acolo se duceau o dată la o lună, și trebuia să parcurgă câte 300 de kilometri ca să ajungă la biserică. Poate de multe ori se întâmplă că ceea ce ai, nu prețuiești, iar ceea ce nu ai, prețuiești și vrei să ai mai mult. Biserica noastră este deschisă tot timpul, pentru oricine. Noi suntem aici, la dispoziția lor, să ascultăm ce au pe suflet.

Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre

Matricea Românească: La anul, vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Cum veţi trăi epocalul eveniment aici, la Biserică?

Pr. Neluțu Oprea: Aici, la Biserică, o să trăim același moment pe care îl trăiesc toți românii de peste tot, alături de cei care sunt în țară, pentru că este un moment important. Îl vom sărbători împreună în același spirit.

Părintele Neluţu Oprea, de la Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia, Bulgaria, crede că românii au datoria morală, faţă de înaintaşi, de a-şi păstra credinţa şi tradiţia

Matricea Românească: Ce exemplu ar trebui să luăm de la înaintașii noștri care au făcut Unirea?

Pr. Neluțu Oprea: Trebuie să luăm tot ceea ce au făcut. Așa cum, și în Biserică, ne raportăm la cei care au fost înainte, să păstrăm acele învățăminte, acele canoane neștirbite. Cum a spus Mântuitorul, trebuie să păstrăm acea tradiție – și Scriptura, și Sfânta Tradiție – neştirbită, așa cum au lăsat-o moșii și strămoșii noștri. Să ne gândim – citeam undeva – că, atunci când creștinii din Hunedoara erau constrânși să treacă la religia de dincolo de noi, și Maria Theresa dăduse acest ordin, un bătrân a spus: „Vedeți cojocul aceste de pe mine? Este al meu. Dacă vreți, îl dezbrac și vi-l dau. Mâna este a mea. Dacă o vreți, tăiați-o și luați-o. Dar am o credință, pe care nu v-oi da-o nici vouă, și nici împărătesei voastre, ci numai lui Dumnezeu”. Asta trebuie să luăm bun, de la bunii și strămoșii noștri, pentru că tot ceea ce avem și de care ne bucurăm astăzi este datorită lor. Lor li se cuvine toată cinstea și închinăciunea în vecii vecilor, amin.

Matricea Românească: Cum ați reacționat când ați auzit numele proiectului nostru?

Pr. Neluțu Oprea: Este un lucru extraordinar. Toată lumea care vrea să facă ceva bine pentru credinţă şi românitate este de lăudat. Faptul că ați venit la biserica noastră, faptul că purtăm această conversație, că această filmare o vor vedea nenumărați oameni, pentru noi este o bucurie și vă așteptăm întotdeauna în mijlocul nostru. Mulțumim de asemenea reprezentanților Ambasadei Române la Sofia, care de fiecare dată nu au precupeţit să vină cu toţi reprezentanţii care au vizitat Sofia, pentru că aceasta este mândria noastră, și asta ne face să fim cunoscuți și noi, și locașul nostru de cult, în țară, pentru cei care nu știu despre el.

Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.

“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.

“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”

Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.

“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.

Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă

Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”

După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.

“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”

Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.

O „Mioriţa” lipovenească

La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.

“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să răspundă, în cadrul unei conferințe a Bulboacă și Asociații SCA, prin proiectul său cultural național Matricea Românească, profesorul de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București, Costea Munteanu.

De fapt, aceste întrebări au reprezentat și mizele prelegerii – cu tema Ortodoxie și spirit antreprenorial -, în susținerea căreia profesorul universitar a explicat pe larg, cu o remarcabilă rigoare metodologică, faptul că poți fi un întreprinzător de succes păstrându-ți credința ortodoxă și în timpul programului de lucru.

Cu toate că în Biserică, la urechile specialistului Costea Munteanu au ajuns diferite discursuri de „demonizare a economiei” care au fost, așa cum a mărturisit acesta, „extrem de greu de suportat pentru un economist”, el a încercat să demonstreze, citând Sfinții Părinți, că afirmațiile precum „banul este rădăcina tuturor relelor”, „băncile și corporațiile sunt diavoli” și „economia de piață este Turnul Babel al celor mai abjecte porniri umane” nu au temei.

Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București

Astfel, ortodoxia a fost pusă față în față cu spiritul antreprenorial, iar conferința de câteva ore a fost luminătoare pentru auditoriu.

„Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «nu vorbesc de aur, ci de pofta deșartă și nebună după aur». Deci el nu vorbește despre monedă, despre bani, ci despre pofta deșartă după aur. Este cu totul altceva, decât să spunem că «banul este rădăcina tuturor relelor». Însă, moneda este o instituție fundamentală. Deci nu moneda este problema, ci atitudinea noastră față de ban, ceea ce este cu totul altceva”, a explicat Costea Munteanu.

În viziunea ortodoxă, îmbogățirea nu e condamnabilă. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă

Acestea fiind spuse, profesorul a continuat prin a sublinia că, de fapt, întreprinzătorul nu este altceva decât un actor principal al economiei de piață și, în termeni mai simpli, este imaginea unui om care și-a luat destinul în propriile mâini și muncește pentru el.

Văzut prin lentilele credinței, acest spirit antreprenorial presupune, în opinia specialistului în economie, doi termeni: proprietatea și îmbogățirea.

„La fel ca omul, lumea este zidirea lui Dumnezeu – omului poate să-i aparțină doar ceea ce Îi aparține lui Dumnezeu. Nu cumva asta înseamnă că omul nu poate avea nici un fel de proprietate? Dimpotrivă! Proprietatea omenească își are temeiul nestrămutat în faptul că există proprietate, din moment ce există un Stăpân a toate. Așadar, proprietatea poate fi dată, de vreme ce ea are un Stăpân a toate. Omul este chemat să posede (pământ, resurse naturale și economice) și să moștenească”, a explicat profesorul, completând: „În viziunea ortodoxă, îmbogățirea, agonisirea de avere, dobândirea prosperității materiale nu sunt rele sau condamnabile. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă. Sfântul Efrem Sirul spune: «Dar să vă păziți, ca nu cumva bogăția să fie adunată cu păcat».”

Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin

Un exemplu elocvent care a întărit explicațiile de mai sus este cel al lui Alexandru Homiakov (1804-1860), un nobil rus, care deținea pământ și țărani. Însă nobilul nu a considerat niciodată că este, de fapt, stăpânul oamenilor și al bunurilor sale, ci doar un „părinte grijuliu și chiar slujitor al lor”, respectând, în acest fel, Cuvântul lui Hristos, care spune că „cel mai mare [bogat în proprietăţi, n.n.] să le fie tuturor slugă”.

„Înțelepciunea patristică, dumnezeiește insuflată, duce însă și mai în profunzime înțelegerea lucrurilor. Astfel, grija Sfinților Părinți de a arăta necondamnarea bogăției în sine, dar și nefericirea adusă de reaua ei dobândire, este însoțită și de grija de a lămuri că totuși, avuția nu este o virtute, ci mai curând un mare risc duhovnicesc. (…) Dar, dacă ești într-atât de «plăpând» duhovnicește încât să te smintească lipsa – chiar și numai relativă – a averilor și prosperității materiale, atunci caută-le, condiția este s-o faci cinstit”, a mai spus profesorul Costea Munteanu.

Firma unui întreprinzător creștin-ortodox poate fi, prin «vehiculul» proprietății, o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu

Specialistul în Economie Internațională de la ASE i-a încurajat pe întreprinzătorii români de credință creștin-ortodoxă să fie buni creștini și să-și jertfească egoismul uneori inerent antreprenoriatului, folosind profitul pe care îl obțin din activitățile lor economice în beneficiul angajaților lor, dar și al societății, în sens larg.

„Firma, prin «vehiculul» proprietății, poate fi o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi administrată haric, în interesul celor mulți.”