Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului se remarcă printr-o naivitate deosebită, prin lipsa de profunzime teologică specifică scrierilor nou-testamentare canonice. Motivul atribuirii textului prezentei evangheliei fratelui lui Hristos este unul foarte ușor de înțeles: pentru a putea fi ușor acceptat de comunitatea creștină și a beneficia de autoritatea pe care Iacov o avea, conform tradiției, în Biserică.
Așa cum am precizat și în articolul precedent, timpul scrierii acestei evanghelii este probabil mijlocul secolului II d.Hr., textul fiind redactat, probabil, potrivit cercetătorilor contemporani, de un grup de creștini proveniți dintre neamuri sau conform altor specialiști, textul aparține unui autor iudeo-creștin, bun cunoscător al Vechiului Testament, însă nefamiliarizat cu peisajele Țării sfinte, prin prisma descrierilor pe care acesta le face diferitelor locuri din Tărâmul Sfânt. Importanța acestei scrieri este dată mai ales de vechimea sa, răspândirea ei în Biserica Primară și influența sa în arta și credința creștină, mai ales prin prisma contribuției dogmatice în ceea ce privește învățătura Bisericii despre pururea-fecioria Maicii Domnului.
Lucrarea este împărțită, prin prisma conținutului, în trei părți: Viața Fecioarei dinainte de nașterea lui Hristos (Cap. 1-16), nașterea lui Mesia și minunile ce s-au întâmplat o dată cu aceasta (Cap. 17-21), și moartea sfântului Zaharia (Cap. 22-24), lucrarea sfârșindu-se cu un epilog (Cap. 25).
Prima parte descrie nașterea cea minunată a Maicii Domnului, din Ioachim și Ana, care erau sterpi și pentru aceasta, marginalizați de societatea civilă iudaică, fiind considerați blestemați de Dumnezeu. Ana se roagă Domnului zicând: „Dumnezeul părinților noștri, auzi-mă pe mine și mă binecuvintează așa cum ai făcut cu Sara, dându-i ei fiu pe Isaac!” (2, 4). Un înger al Domnului îi răspunde: „Ana, Ana, Domnul ți-a auzit rugăciunea ta. Iată, vei zămisli și vei da naștere, iar despre rodul pântecelui tău se va vorbi în lumea toată” (4, 1). Cu această ocazie, Ana promite ca rodul acesta să fie afierosit Domnului.
Aflând la momentul nașterii de la moașă că are o pruncă, Ana s-a bucurat și a zis „Sufletul meu saltă în această zi!”. Iar după ce a așezat prunca în patul ei, s-a curățit, a hrănit-o și a numit-o Maria (5, 2). Maria a fost adusă la templu la vârsta de trei ani, iar preotul, primind-o a sărutat-o și a binecuvântat-o zicând: ”Domnul Dumnezeu a mărit numele tău peste toate neamurile; prin tine Domnul va arăta mântuirea Sa fiilor lui Israil în zilele cele mai de pe urmă” (7, 2). La vârsta de doisprezece ani, este dată lui Iosif pentru a avea grijă de ea căci, potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era un văduv în vârstă care deja avusese alți copii.
Capitolele X-XI păstrează același fir narativ cu cel al evangheliilor canonice în ceea ce privește nașterea Domnului; fecioara Maria primește veste de la înger că va zămisli în mod minunat prunc prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta îi zice: „aici e roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (XI,3).
Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif, întorcându-se înapoi în locul unde se afla fecioara, fiind plecat din cauza muncii și aflând că Maria purta în pântece prunc, a început a plânge, crezând că nu a putut să își împlinească datoria față de fecioara care îi fusese dată în grijă. Văzând îndoiala sa, îngerul i s-a înfățișat, zicându-i: „Nu te teme pentru aceasta fecioară, căci pruncul din ea este rodul Duhului Sfânt. Ea va naște fiu și Îl va chema Iisus. Căci El va mântui oamenii de ale lor păcate” (XIV, 2).
Mai târziu, când scribul Anas a descoperit că Maria purta în pântec, l-a acuzat pe Iosif înaintea unui preot că nu a respectat fecioria tinerei. Iosif și Maria au depus mărturie înaintea preotului și au fost supuși încercărilor pentru femeia bănuită de adulter (descrise pe larg la Numeri 5:11-31), dovedindu-se astfel curăția lor.
Un aspect important descris de „Iacob” în lucrarea sa este problema pururea-fecioriei a Maicii Domnului. Concepția curată a fost deja amintită în buna veste transmisă de înger, însă evanghelia prezintă și Nașterea Domnului într-o manieră miraculoasă: apropiindu-se momentul nașterii, Iosif a căutat o moașă și întorcându-se cu ea, au văzut un nor luminos ce a acoperit peștera unde Fecioara zăcea. „Deodată, norul s-a depărtat și lumină mare s-a făcut în peșteră, încât nu puteau privi cu ochii înspre ea. Mai apoi, ea a început să dispară, făcând loc pruncului să fie văzut, iar el a căutat sânul maicii Sale, Maria. Atunci moașa a plâns și a strigat: Ce mare este ziua aceasta, căci am văzut această minune nouă” (XIX, 2). Plecând de la peșteră, moașa a văzut-o pe Salome și i-a zis: „Salome, trebui să îți povestesc această minune nemaivăzută. O fecioară a dat naștere, ceea ce, după fire umană și după cum știi și tu, este cu neputință” (XIX, 3). Salome nu a crezut cuvintelor moașei și de aceea ea a primit pedeapsă de la Dumnezeu, uscându-i-se mâna. Apropiindu-se mai apoi de copil și atingându-l, ea primește vindecare.
Protoevanghelia prezintă, asemenea scrierilor canonice, plecarea magilor și uciderea pruncilor de către Irod la auzul veștii că s-a născut Împăratul lui Israel. Aici, textul diferă față de varianta canonică, fiindcă Iosif și Maria nu iau calea Egiptului, ci Maria îl ascunde în fașă pe prunc și îl ascunde în ieslea unui han. Iar Elisabeta, mama lui Ioan, Înaintemergătorul, fuge în munți cu fiul ei. Ajunsă la baza munților, ea înalță o rugăciune, iar muntele se deschide pentru a-i adăposti pe cei doi și un înger este trimis pentru a străjui urcarea potrivnicilor în munte. Irod însă, își trimite ostașii la Zaharia arhiereul, care refuză să mărturisească unde stă ascuns fiul său și pentru aceasta, este ucis pe treptele templului. Urmașul său este dreptul Simeon, care mai târziu îl va purta pe pruncul Iisus în brațele sale, la intrarea în templu.
Unii cercetători au acuzat Protoevanghelia lui Iacob de docetism (erezie aparținând creștinismului primar, ce susținea că natura umană a lui Hristos este doar o iluzie, o aparență înșelătoare, El neîmbrăcând vreodată haina trupului omenesc), prin prisma modului de prezentare a Nașterii Domnului. Însă faptul că după naștere pruncul a cerut sân, dovedește întocmai realitatea laturii sale umane. Pe de altă parte, prezența norului de lumină ne aduce aminte de teofaniile din Vechiul și Noul Testament, care subliniază latura divină a nou-născutului. Astfel, lucrarea nu ar trebui acuzată nici de docetism, nici de adopționism, care susține că Hristos a dus viață pur omenească până la momentul începerii misiunii Sale pastorale, când primește puteri divine.
Alte informații cu privire la viața Fecioarei Maria se găsesc și în Evanghelia copilăriei lui Hristos, însă, textul acela este de factură gnostică, puternic îmbibat de curentul ereziei gnostice, lipsit de substanță teologică și departe de tradiția comună a Bisericii. El prezintă, de exemplu, cum Hristos a readus la forma umană pe cineva care fusese transformat mai înainte în catâr de o vrăjitoare, sau cum, copil fiind și jucându-se în noroi, a modelat niște păsări și a suflat asupra lor pentru a le aduce la viață.
Putem concluziona, astfel, că Protoevanghelia lui Iacob nu este o lucrarea eretică, în ciuda narațiunilor sale ce țin oarecum de domeniul fantasticului și că reflectă credința sobornicească a Bisericii cu privire la zămislirea și nașterea lui Hristos. Lucrarea, de altfel a avut un puternic impact în domeniul mariologiei, în dezvoltarea dogmei Nașterii Pururea-fecioarei Maria. Chiar dacă Papa Gelasie a decretat scrierea ca fiind necanonică spre finalul sec. V, de conținutul ei se leagă numeroase sărbători din calendarul Bisericii Ortodoxe, cum ar fi aducerea la Templu a Maicii Domnului, Nașterea Fecioarei Maria și sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana.
