Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor ^[1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl^[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei^[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr^[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament^[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare^[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său^[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor^[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri^[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.

^[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

^[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

^[3] Idem, p. 1

^[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

^[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

^[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

^[7] Smith, Ibidem, p. 112

^[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

^[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

Planurile lui Sebastian Șerban de pe vremea când era copil nu coincid cu cele din prezent, dar îi place mult scara pe care urcă. Culmea, nici școala nu a îmbrățișat-o cu foarte mult entuziasm. Prefera activitățile extrașcolare pe care le desfășura cu tatăl, respectiv bunicul său. Era fascinat de astronomie, de istorie, de literatură, dar mediul din instituțiile educative îi displăcea și astfel a cântărit mult la fundamentul deciziei de a studia peste hotare.

Sebastian Șerban a terminat The London School Of Economics în 2020 cu un First Class degree, iar în prezent este masterand în drept fiscal la Oxford și în paralel  este consultant în cadrul Big4 în București. A lucrat și în Guvernul României, dar și în sectorul privat. Să-l cunoaștem!

Cum te vezi prin ochii proprii?

Îmi place direcția în care evoluez, deși realizez pe măsură ce trece timpul că sunt în mare parte rezultatul comunităților în care trăiesc. Dinamic, perfecționist, de multe ori critic, dar care caută să îi inspire pe cei din jur. Cu multe reușite, dar si cu multe ezitări.

Cine nu este Sebastian Șerban?

Nu este un cabotin, incult, un impostor, un arivist. Nu este un om care să întoarcă privirea de la nedreptate sau care să calce pe cadavre.

Care sunt valorile transmise în familie cu care ai plecat la drum în viață?

Moderația – în toate aspectele vieții, de la profesional la personal. În rest, respectul față de cultură, importanța familiei, a cinstei, respectul față de cei din jur.

Mai ții minte cum era băiețelul Sebastian? Cum a fost copilăria ta? Unde ai petrecut-o?

Într-un anume sens, băiețelul nu s-a schimbat foarte mult de atunci. Are aceeași curiozitate pentru lumea din jur, dar și o anumită doză de îngrijorare față de chestiuni pe care nu le poate controla. Mi-am petrecut copilăria în mare parte cu părinții la Iași, iar unele vacanțe la bunici. Mă jucam cu vecinii din zonă, atât la Iași, unde aveam activitățile obișnuite pentru acel mediu – bicicletă, fotbal, etc – cât și la țară. Acolo, bunicul meu aduna toți copiii din sat la el în curte, unde eu organizam jocurile, plimbările, iar ei chiar mă ascultau, cel mai adesea fără proteste, cred că pentru că bunicul meu era respectat în sat.

Îmi displăcea însă profund orice avea de-a face cu grădinița, iar mai apoi școala. De altfel, nu cred că mi-am invitat colegii de clasă să ne vedem sau chiar acasă la ziua mea până târziu în gimnaziu. Pur și simplu, când ieșeam pe poarta grădiniței/școlii, nu voiam să mai aud de orice ar fi avut o legătură cu acel mediu, iar aici intrau inclusiv colegii. Iar asta nu se lega de factorul învățare, pentru că eram pasionat de istorie, astronomie, literatură – mergeam cu tata la teatru și să vizităm diverse locații istorice, cu bunicul stăteam noaptea să privim stelele și construiam tot felul de invenții. Avea de-a face cu mediul, climatul din acele instituții, iar asta a fost ceva care a persistat pe tot parcursul meu școlar aici și care a dus la decizia de a pleca la studii în afară.

Când erai mic ce visai că o să devii?

Îmi doream să fiu actor, pentru că o vedeam ca pe o continuare a jocurilor de atunci, în ideea interpretării unor situații, persoane, etc. Mi s-a părut mereu interesant că, deși pasionat și de Lego-uri complicate, puzzle-uri și altele asemănătoare, cu care construiam nave, clădiri, nu mi-am pus niciodată problema să devin arhitect, pilot, sau inginer.

Ce poți spune despre frumoasa escapadă academică?

Dacă aș fi din nou în punctul de a alege, aș merge în aceeași direcție. A fost mult mai mult decât o escapadă, au fost niște ani care m-au transformat, iar acesta a fost motivul pentru care am și dorit să plec. Bineînțeles, au fost presărați și cu greutăți, precum mutarea într-o țară străină de unul singur, adaptarea la un sistem de educație complet diferit. Însă la final, totalul e unul de departe pozitiv.

Are învățământul românesc un merit?

Cred că este un lucru știut că sistemul românesc actual produce multe vârfuri și e normal să fie un motiv de mândrie. Pe de altă parte, suntem campioni la abandon școlar și analfabetism funcțional, ceea ce, după părerea mea, este un sacrificiu mult prea mare pentru niște olimpici care decid, în majoritate din păcate, să plece din țară după finalizarea studiilor. E o dilemă care cred că ar trebui tranșată prin prisma priorităților noastre ca stat, care, în profunzime, nu cred că s-au schimbat foarte mult după 1859. Mă refer la obținerea unui trai decent, în siguranță, pentru cât mai mulți dintre români. Nu glorie pe arena internațională pentru unul sau pentru altul.

Dar despre studiile în Anglia ce poți mărturisi? Ce impact au avut asupra ta ca om?

Din punct de vedere academic, sunt două aspecte pe care cred că anii de educație în Anglia le-au edificat. Gândirea critică, pilonul central al sistemului britanic, pe care ne-au antrenat-o din prima zi și care cred că îmi lipsea la plecarea din România, a devenit una dintre abilitățile mele cele mai valoroase. Apoi, integritatea academică și profesională, care în România vedem că este tot mai puțin respectată (sau descoperim acum cât de puțin a fost respectată și în trecut) de către o parte a societății. Pe lângă acestea, m-au impresionat profund apropierea profesorilor (savanți de talie mondială în domeniile lor) față de studenți, dar și modestia în interacțiunea cu noi.

Bineînțeles, pe lângă dimensiunea academică, viața acolo m-a forțat să mă administrez singur, să mă adaptez la o altă cultură. De fapt, la mai multe culturi simultan, dat fiind specificul multicultural al Londrei.

Te-a îndrumat cineva să studiezi peste hotarele țării noastre sau a fost decizia ta?

A fost decizia mea, cei din jur fiind reticenți inițial. Cu toate acestea, când am avut niște momente de cumpănă pe parcursul procesului de admitere, am avut sprijinul lor total. Țin minte că The London School of Economics, la care am mers până la urmă, mi-a scris după ce am aplicat să îmi spună că trebuie să dau un examen de admitere specific lor, care nu era în procesul obișnuit, pentru că nu recunoșteau bacalaureatul nostru. Examenul fiind compus din materie pe care nu o studiasem la școală (politică/geopolitică/relații internaționale) și matematică pe care nu o mai studiasem de doi ani, am vrut să renunț. Atunci mama m-a încurajat să merg până la capăt și se pare că a avut dreptate.

Decizia de a aplica în primă instanță nu a venit pentru că îmi doream să mă stabilesc peste hotare, ci pentru că îmi doream să văd un sistem de educație diferit. Am citit un articol în revista școlii în care o colegă mai mare, ajunsă la studii în Olanda, vorbea despre cum profesorii îi încurajează, le spun că sunt cei mai buni, se adaptează la nevoile lor și ale pieței. Am vrut să am și eu o astfel de relație bazată pe respect câștigat, nu impus. Deși au fost unii profesori și în România cu care am avut o astfel de relație, sistemul în ansamblu mă nemulțumea profund.

Ușoară sau grea a fost adaptarea printre străini?

Bariera cea mai mare a fost faptul că, deși vorbeam engleza fluent, limba învățată la școală nu e tocmai ce se folosește acolo în discuțiile de zi cu zi. Există nenumărate exprimări, abrevieri, conotații pe care nu le înțelegeam, ca să nu mai spun de umor și unele referințe culturale. Sunt însă lucruri pe care le asimilezi după scurt timp dacă îți dorești, iar acesta a fost și cazul meu. În rest, lucrurile peste care se trece mai greu, precum dorul de cei de acasă, de gastronomia românească, de muzica românească le-am tratat prin interacțiunea cu studenții români din Regat, apeluri dese acasă și urmărind actualitatea din țară.

Cum ai putea să îți descrii traseul profesional în câteva idei?

Am căutat să încerc mai multe domenii pentru a înțelege unde se potrivesc cel mai bine abilitățile mele, de la banking, la administrație, la consultanță. Am încercat și cred că am și reușit să aduc o contribuție pe măsura priceperii mele oriunde am mers.

Ce ne poți mărturisi despre activitatea la Guvern? Dar, despre perioada curentă?

La Guvern am înțeles că așteptările pe care credem cu toții că le avem în comun sunt ceva vag definit, care, atunci când ajung în etapa de implementare, se blochează în detaliile pe care nu ne-am așezat anterior la masă să le dezbatem și care sunt extraordinar de greu de adus la aceeași unitate de măsură. Am înțeles însă și cât de important este caracterul într-o funcție publică – probabil mai important decât pregătirea profesională. Pentru că statul poate canaliza energiile pozitive din societate care să îi compenseze unele lipsuri, dar niciodată lipsurile în caracterul celor de la vârf. Am întâlnit însă și o echipă de oameni dedicați și competenți, care au tras și mai trag încă zi și noapte pentru ca sistemul să nu se ducă de tot la fund și care nu merită stigmatul general aplicat administrației.

Cu ce te mândrești?

Cu reușitele academice și profesionale, cu familia, cu toate comunitățile din care fac parte. De exemplu, comunitatea de studenți din Marea Britanie, care într-un moment foarte dificil (Brexit) s-a solidarizat și a făcut față cu brio.

Dacă nu ar fi fost cariera de acum, ar fi fost….?

Spun mereu că odată ce termin de răspuns la toate întrebările pe care le am din domeniul economiei, mă fac regizor. Iar după ce am spus toate poveștile pe care le am de spus ca regizor, mă fac dirijor sau chef bucătar. Deși e posibil să-mi mai trebuiască niște vieți.

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

Am în față un masterat de doi ani foarte dificil, concomitent cu noul job, din care vreau să învăț tot ce se poate. Cred că îmi vor ocupa tot timpul pe acest interval, așa încât nu îmi fac alte planuri de proiecte. În cel mai bun caz, poate voi da o mână de ajutor prietenilor mai întreprinzători.

Cu ce îndrumare vii pentru tinerii din generația de azi?

Din păcate, văd o încercare de justificare a imposturii și a jumătăților de măsură la unii dintre colegii mei de generație, chiar la unii lideri. E nimic altceva decât acel virus al necinstei care încearcă să pătrundă și în noile generații. Sfatul meu e să rămânem integri, să nu întoarcem capul, să sancționăm aceste practici. Și să începem chiar din domeniul de care suntem acum cel mai apropiați, acela al educației. Cinstea nu ne-o poate lua nimeni, iar până la urmă calitatea se vede. Au fost însă și multe momente în care tineretul a arătat că e dispus să lupte pentru principii în ultimii ani, ceea ce mă face să fiu optimist.

Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât și ca autor a aproape jumătate din cărțile Noului Testament; tot Sfântul Apostol Pavel este întemeietorul Bisericii Greciei, a cărui pomenire întru cinstire Biserica o face an de an, în data de 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Născut în Tarsul Ciliciei (între 5-15 d.Hs.), Saul, iudeu cu cetățenie romană, a crescut într-un context socio-cultural puternic determinat de influențe grecești, întrucât orașul său natal era un mare centru al lumii eleniste, învățând limba greacă și primind o educație de sorginte iudaică, alături de Gamaliel, un învățător al legii.

Acest fundament a reprezentat un punctul de plecare în lucrarea sa apostolică, fiindcă prin cunoașterea tradițiilor iudaice,  el a știut cum să se adreseze comunităților de evrei, iar limba greacă s-a dovedit o adevărată unealtă pentru a aborda pe cei proveniți dintre neamuri (εθνικούς). Cu cei din urmă, a ținut o corespondență strânsă prin care a răspuns întrebărilor puse de credincioșii Bisericii pe care o întemeiase. Prezentul articol are ca scop urmărirea traseului misionar al Sfântului Apostol Pavel pe teritoriul Greciei Antice angajând argumente biblice, istorice și mărturii arheologice.

Conform cărții Faptele Apostolilor, grupul misionar al apostolului Pavel (Sila, Timotei și Luca) debarcă pentru prima dată în regiunea de Nord a Greciei Antice, în iarna anului 49 d.Hs., în Neapoli, care se găsea în locul orașului Kavala, din Grecia de astăzi. Șapte ani mai târziu, în 56 d.Hs., Apostolul Neamurilor se va găsi pentru a doua oară în această cetate, în timpul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Mai apoi, Apostolul împreună cu ceata ucenicilor călătoresc în Filippi, unde rămân pentru câteva zile (Fapte 16, 11-12). O tradiție veche identifică locul unde Pavel și cei împreună cu el au debarcat drept locul unde ulterior s-a ridicat Biserica Sfântului Nicolae, aproape de portul orașului Kavala. În spatele Bisericii există un Pas al Apostolului Pavel (Βήμα Αποστόλου Παύλου)[1] în amintirea acestui eveniment, care marchează în istoria Bisericii venirea mesajului evanghelic pentru prima dată pe teritoriu european.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

Urmând Via Egnatia (drum roman antic realizat în sec. al II-lea î.Hr, ce traversa provinciile romane Iliric, Macedonia si Tracia, ale cărui rămășițe arheologice au fost descoperite în apropierea Mănăstrii Sfântului Sila), Pavel și cei care împreună cu el s-au îndreptat către cetatea Filippi, intrând, probabil pe Poarta Neapolis-ului. În prezent, orașul abundă în dovezi arheologice din perioada elinistă, dar mai ales din cea romana și a epocii paleocreștine. În perioada proto-creștină, cetatea mai adăpostea doar foarte puțin iudei, care, în zilele Sabbatului, se adunau la malul unui afluent al râului Strymona. În sâmbăta în care Apostolul a vizitat zona aceasta, el a găsit adunate în acel loc doar femei, carora Apostolul le-a predicat pentru prima data învățătura creștină.  Întâlnirea lui Pavel cu Lidia, o femeie credincioasă din Thyatira Asiei Mici (Fapte 16, 14) trebuie să se fi săvârșit tot acolo. Pe locul unde această credincioasă a primit botezul, mai târziu s-a ridicat un baptisteriu în zilele noastre, a fost înfrumusețat, iar în râul de lângă baptisteriu se săvârșesc botezuri.

În același capitol din Fapte se istorisește că Pavel împreună cu Sila au fost duși în piață[2], înaintea dregătorilor. Rămășițele arheologice ale acestei piețe din zilele noastre sunt de sec. II, însă sub acestea, arheologii au descoperit straturi ale unei piețe și mai vechi, de sec. I. Este posibil ca întregul episod să se fi petrecut în fața Pasului care este localizat în regiunea nordică a pieței din Filippi, fiindcă se știe că în partea de sud se găseau tarabele negustorilor din Filippi.

Comunitatea filipenilor este prima pe care Apostolul o întemeiază pe teritoriu european și tot acesteia îi este destinată una dintre Epistolele Pauline. Ruinele episcopiei se păstrează până în zilele noastre în estul pieței. În casa de rugăciune afierosită Apostolului Pavel s-a păstrat o epigrafie pe podeaua de mozaic care stă drept mărturie a acestei afierosiri și pe care scrie: Porfirie, episcopul, cel ce a făcut/a ridicat mozaicul bazilicii lui Pavel în Hristos (ΠΟ[ΡΦΥ]ΡΙΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΗΝ [Κ]ΕΝΤΗΣΙΝ ΤΗΣ ΒΑΣΙΛΙΚΗΣ ΠΑΥΛΟ[Υ ΕΠ]ΟΙΗΣΕΝ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩ). Această descoperire de mare însemnătate pentru creștini subliniază comuniunea continuă a Bisericii din Filippi cu întemeietorul ei.

Epigrafia Ep. Porfirie

Până a ajunge în Thessalonic, Pavel a trecut și prin cetățile Amfipoli și Apollonia, despre care, însă, cartea Faptelor nu ne mărturisește nimic, ci doar le amintește (Fapte 17, 1). Din punct de vedere istoric, se cunoaște faptul că cetatea Amfipoli juca un rol de mare importanță strategică și comercială, ca popas pe drumul Egnatiei, și că în perioada creștinismului primar, orașul devenise un principal centru creștin. Săpăturile arheologice au scos la iveală patru bazilici (de sec. V-VI d.Hs.) și un centru episcopal(sec. IV d.Hs.).

Venind din Apollonia, Pavel trebuie să fi intrat în cetatea Thessalonicului urmând drumul Egnatiei – strada Lagkada (Λαγκαδά) din zilele noastre- prin Poarta Litaia[3] (ale cărei rămășițe se regăsesc de-a lungul străzilor Sfântul Nestor și Sfântul Dimitrie). În perioada romană, Thessalonicul era un important centru comercial la Marea Mediterană. Acesta ar putea fi și unul din motivele explicative ale existenței comunităților iudaice în zonă. Din păcate, lipsa de dovezi arheologice face imposibilă localizarea exactă a cartierului iudaic și a sinagogii din perioada respectivă.

De paraclisul sudic al Sfintei Mănăstiri Vlatadon, Stavropighie Patriarhală de sec. XIV, se leagă o tradiție conform căreia Pavel acela este locul de pe care Sfântul Apostol Pavel a predicat Thessalonicenilor. O altă versiune a acesteia propune locul bisericii Sfântului Gheorghe (Rotonda) ca Pasul Sfântul Pavel. Cert este că iudeii orașului au fost deranjați de succesul predicii lui Pavel, s-au scandalizat și l-au obligat pe Pavel să fugă împreună cu ai săi colaboratori în Veria (Fapte 17:8-10), despre care, din păcate, textele noutestamentare sunt lipsite de detalii suplimentare.

În Veria există numeroase monumente arheologice, însă niciunul dintre acestea nu se leagă de activitatea lui Pavel. Pasul său din Veria este un monument contemporan, ridicat în amintirea predicii lui Pavel către locuitorii Veriei. Desigur că și aici este vorba de tradiție, iar nu de mărturii biblice, sau istorice. Comunitatea iudaică a Veriei are continuitate istorică până în zilele noastre și, de asemenea, există și o sinagogă reconstruită în oraș. Cert este că din Veria, Pavel a fugit din nou către un alt teritoriu la malul Mării Mediteraneene, neamintit însă de textele scripturistice. Cetăți ca Methoni (Μεθώνη), Pidna (Πύδνα), dar și Dion (Δίον) au în zilele noastre destui susținători.

După o călătorie pe Mare, Apostolul Pavel ajunge în Atena. Cea mai veche ipoteză propune portul Pireului (Πειραιάς) ca locul unde acesta a coborât de pe vas, însă o altă teorie, mai nouă, propune portul Faliro (Φάληρο). Conform acesteia, cheiul din perioada antică se găsea pe locul unde astăzi este zidită bisericuța Sfântului Gheorghe, în Faliro. Dacă această ipoteză este cea corectă, atunci Pavel a urmat drumul de la Faliro la Atena și a intrat pe Porțile Itoniei (Ιτώνιες Πύλες). Dacă el ar fi debarcat în Golful Pireului, atunci s-a îndreptat pe direcția Nord-Est, trecând prin cea mai centrală intrare din partea de Nord-Vest, unde se găsea atât Poarta Sacră (Ιερά Πύλη), cât și Poarta (Δίπυλο) pentru a ajunge în final în piață.

Conform lui Luca (Fapte 17:18), Pavel a discutat în piață cu filosofii stoici și epicurieni despre Hristos și Înviere. Aici a fost judecat ca mincinos și condus la Areopag (Άρειο Πάγο)  pentru a explica în amănunt care este noua învățătură pe care o predica. Areopagul nu trebuie înțeles ca muntele stâncos a lui Ari (Άρη), la Nord-Vest de Acropole, ci ca adunare, corpul de judecată care se întrunea în Stoa Regală.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

După succesul predicii sale în Atena, Pavel a vizitat Corintul, colonia romană întemeiata la anul 44 î.Hr. de către Iulius Cezar. În perioada lui Pavel, Corintul era capitala Ahaei și cel mai important centru comercial; de asemenea, era cel mai mare oraș ca întindere de pe teritoriul Greciei Antice. Spațiul arheologic al Corintului antic este, desigur, impresionant, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a acestor monumente existau, sau erau în stadiu de construcție în timpul primei vizite a lui Pavel în cetate.

Șederea lui Pavel în Corint a fost mai lungă ca în oricare alt oraș al Greciei, aici fiind întemeiată una dintre cele mai numeroase comunități de creștini. Din săpăturile arheologice nu s-a putut identifica sinagoga, însă au fost descoperite două rămășițe de coloane de marmură (sec. IV-V) care stau ca mărturie a prezenței iudeilor în oraș. În piața mică la est de teatru și în afara spațiului arheologic, s-a descoperit o epigrafie în limba latină care se referă la un anume Erast. La Romani 16:23, Pavel trimite salutările sale lui Erast, iconomul orașului Corintului, iar numele său răsună și textele de la Fapte 19:22 și 2 Tim. 4:20. Epigrafia a fost așezată în cinstea unui oarecare Erast, care prin propria stăruință și cheltuială a pavat piața de la est de teatru ca gest de mulțumire pentru comunitatea care îl numise în poziția sa administrativă.

În legătură cu celelalte regiuni care, conform tradițiilor locale, au fost vizitate de Pavel, nu există și mărturii arheologice din acea perioadă care să ateste activitatea sfântului Apostol în zona respectivă.

[1] Pe teritoriul Greciei de astăzi se găsesc numeroase astfel de monumente ridicate în amintirea locurilor unde, conform tradițiilor locale, a textelor scripturistice și a mărturiilor arheologice, Sfântul Apostol Pavel a făcut un popas în parcursul călătoriilor sale pentru a predica înaintea oamenilor care se aflau în cetatea, sau orașul respectiv vestea cea bună a Învierii și învățătura cea nouă a Mântuitorului Hristos.

[2]  în limba română, termenul de piață a fost folosit atât pentru a traduce termenul grecesc πλατεία, dar și αγορά. În realitate, vorbim despre două spații care joacă roluri diferite și prezintă chiar o structură arhitecturală diferită. Πλατεία se referă la o piață urbană, un spațiu plat amenajat într-o zonă rezidențială (de multe ori, chiar în centrul orașelor), înconjurată de clădiri sau artere stradale importante, care în antichitate era folosită mai ales pentru adunările comunitare. Pe de cealaltă parte, termenul de Αγορά se referă la o piață comercială, unde locuitorii orașului se întâlneau pentru a vinde și a cumpăra produsele necesare traiului (troc). În unele cazuri, în afara rolului ei comercial, piața era și locul de întâlnire unde anticii discutau evoluțiile politice, concepte filosofice, ș.a.m.d.

[3] Λιταία Πύλη

Bibliografie

1. J. McRay, Archaeology and the New Testament, Grand Rapids, Michigan, 1991.
2. L. S. Nasrallah, Archaeology and the Letters of Paul, Oxford University Press, Oxford, 2018.
3. E.O.T. (Greek Tourism Organisation), Τα Βήματα του Αποστόλου Παύλου στην Ελλάδα, Αθήνα 2003
4. M. Gkoutzioudis, Καινοδιαθηκικές μελέτες με τη συνδρομή της αρχαιολογίας, Μέθεξις, Θεσσαλονίκη, 2012.
5. E. Tsalampouni, Η Μακεδονία στην Εποχή της Καινής Διαθήκης, ΒΒ23, Θεσσαλονίκη, 2002.

Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de întrebare cu privire la necesitatea, eficacitatea, folosul ori efectele (dorite sau nu) pe care aceasta le are asupra culturii asigură criticului imprudent alunecarea bruscă pe scara înneguratei istorii din care tehnologia abia ne-a scos de vreo două secole. Tentativa de a gândi tehnologia și în alți termeni decât cei elogioși te aruncă direct în epoca „medievală” (obligatoriu rea și întunecată, spre deosebire de epoca noastră, obligatoriu bună și luminoasă), asta dacă nu ajungi chiar la acuze fățișe că vrei să trimiți oamenii înapoi în „peșteri” și în „epoca de piatră”. A chema la reflecție asupra tehnologiei de azi echivalează cu a contesta însăși ideea de progres. Acel progres cu P mare, de fapt, cu toate literele mari, mari și îngroșate; acel progres material, liniar, exclusiv postmedieval, care cunoaște o singură viteză: mai repede.

Intensitatea acestor reacții la critică își găsește probabil o parte din explicație în episoadele care urmează, ultimele din serial. Anticipându-le, acest intermezzo încearcă să explice pe scurt de ce o critică creștină a tehnologiei nu poate fi în esența ei anti-tehnologică. Trec aici, la liniuță și fără a insista prea mult, trei motive pe care le consider princip(i)ale:

Primul motiv este biblic – deoarece Hristos Însuși, așa cum este denumit în Evangheliile lui Marcu (6, 3) și Matei (13, 55), este un tekton – termen provenind de la acelaşi tekne din care au derivat termenii de tehnică și tehnologie – adică un meșter, cel mai probabil tâmplar sau pietrar. Sf. Apostol Pavel (Fapte 18,3) este și el un tekton – făcător de corturi. În Evrei 11, 10, tot Sf. Pavel vorbește despre Dumnezeu ca despre un  meșter și lucrător – technites kai demiourgos – al „cetății cu temelii puternice”. Nu este cu nimic ieșit din comun să-L numim pe Dumnezeu atoatefăcător și atoateziditor. Așa cum relatează Jean Hani, Dumnezeu ni se arată ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei, semn că fiecare dintre aceste meșteșuguri sunt și metafore viabile, deci porți deschise către cunoaștere[1]. Problemele apar când, printr-o analogie brutală, ne închipuim că Dumnezeu ar accepta schimbarea rolului, părăsind paradigma uneltelor și supunându-se funcțiilor tehnologice ale zilei – din Ziditor, dezvoltator imobiliar, din Grădinar – designer de spații verzi, din Tâmplar – operator CNC și din Stăpân al Recoltelor – director de corporație agroindustrială. Sau când se fac afirmații deplorabile, precum aceea a unui teolog contemporan – că Hristos ori Sf. Pavel ar fi fost azi „prezenți” pe social media pentru a-și propovădui învățăturile…

Al doilea motiv ține de aspectul liturgic. Se poate ca, din cauza unei neprielnice obișnuințe, să nu mai realizăm un fapt evident: pâinea şi vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt produse pur „naturale”. Taina centrală a creștinismului nu-i din spic luat direct de pe câmp şi din ciorchini abia rupți din boltă, ci varianta lor înnobilată, obținută în urma unor multiple operațiuni tehnologice, printr-un binecuvântat efort, prin pre-lucrare.[2] Abia după această trudnică pre-lucrare urmează tainica pre-facere. Mai mult decât atât, în cadrul mai larg al Sfintei Liturghii toate elementele naturale sunt prelucrate pentru a fi transfigurate. Jean Hani: „Chiar și atunci când este privită doar prin aspectele sale exterioare, Liturghia este o (…) sinteză armonioasă a tuturor artelor: în jurul poeziei dramatice care îi alcătuiește miezul (…) se grupează, precum într-un cor, lirismul, retorica și muzica, urmate de artele mai modeste, precum prelucrarea aurului pentru vase, arta parfumeriei pentru crearea unor amestecuri meșteșugite de mirosuri, țesătoria și broderia pentru facerea veșmintelor etc. De la tragedia greacă încoace, nu a existat vreo împletire mai minunată de arte și litere”. [3]

Creștinismul nu este „natural”, fiindcă nici viețile noastre nu sunt și nu au fost vreodată „naturale”. Cred însă că astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, noi, creștinii, trebuie să ne trasăm cât mai clar limitele acestei (altminteri firești) îndepărtări de „natură”, pentru a nu aluneca în prăpastia artificialității dezlănțuite pe care o propune/impune veacul și pentru a ne putea împlini cât mai bine sarcina de a trăi în această lume.

În fine, al treilea motiv este epistemologic – a fi cu adevărat anti-tehnologie ar presupune posibilitatea de a te situa și de a viețui în afara ei, a te detașa de ea, a o putea vedea ca fiind ceva exterior. Or, după cum am văzut încă din primul episod (și, de altfel, după cum ne spune și bunul-simț) – existența pământească post-edenică nu poate fi concepută în lipsa ei. Ea nu este doar numele cu care identificăm niște obiecte materiale exterioare „moarte”, ci este o extensie a noastră, aparținând firii noastre atât de profund încât, așa cum scria undeva Walter Ong, distincția dintre natural și artificial este foarte greu de trasat. Existența complet separată de tehnologie aparține îngerilor, nu urmașilor lui Adam. Condiția de om înseamnă a trăi înconjurat de ea, dar și de a accepta consecința de a fi transformat de ea. Astfel, nu este deloc ușoară sarcina creștinilor de a-și articula poziția referitor la tehnologiile potrivite pentru o viață cât mai bine rânduită și la tehnologiile care trebuie excluse; deoarece dacă tehnologia ne este extensie, atunci modul în care o gândim și o punem în faptă determină în mod esențial modul în care alegem să ne situăm în lume. Se spune că ideile au consecințe, însă nu părem să pricepem că tehnologiile nu conțin doar plastic, oțel, carbon sau siliciu[4], ci întru(chip)ează idei. E important să nu uităm acest lucru atunci când trebuie să luăm decizii ce par a fi simple și lipsite de riscuri majore: carte sau tiktok? Lumânări sau led-uri? Biciclete, cai sau cai-putere? Plug sau plug-and-play?

Așadar, problema unei perspective creștine referitoare la tehnologie nu se poate pune în termenii excluderii „complete” a acesteia din urmă, ci prin formularea cât mai atentă și mai bine documentată a unor principii coerente de acceptare. Iar o stringentă punere a tehnologiei în perspectivă biblică, istorică și culturală trebuie demarată dacă vrem să evităm subtila alunecare a creștinismului sub invazia culturală transhumanistă[5].

… Sau, cum spunea un hâtru, a critica tehnologia nu înseamnă că ești împotriva ei, tot așa cum dacă critici restaurantele McDonalds nu înseamnă că ești împotriva mâncării în general.

[1] Tradițional, arta (incluzând ceea ce azi numim cu un cuvânt specific „tehnologie”) nu are nimic „gratuit”, ci este în cel mai înalt grad un mod de cunoaștere. Vezi Ananda K. Coomaraswamy, Moduri de expresie sau moduri de gândire?, în Principiile artei tradiționale, Editura Herald, 2019

[2] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, apud Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei, EIBMBOR, 2007, p. 40

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 158

[4] Martin Heidegger: „the essence of technology is by no means anything technological”

[5] Mai multe detalii aici: https://www.christiantranshumanism.org/

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Este atât de bine în vacanță!

Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat!

Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând?

Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu cunoștință cu oameni noi pe care îi privesc în ochi și le strâng mâna, în fața cărora își rostesc numele: ,,Eu sunt!”

Copiii învață auzind: cântul păsărilor de dimineață și pe înserat, vuietul mării, zgomotul frunzelor lovite de vânt, picurii de ploaie care lovesc tare sau încet. Aud liniștea pădurii, zumzetul gâzelor, lătratul furios, mieunatul blând, cotcodăcitul bucuros.

Copiii învață gândindu-se iar și iar la zicale, snoave, ghicitori. Învață întorcând cuvinte pe toate fețele, învață deslușind zâmbete, învață ascultând istorioare scurte pline de înțelesuri. Copiii învață cuvinte noi, regionalisme, arhaisme. Se bucură de descoperiri și ițesc legături noi.

Natura îi învață despre căldura soarelui, a pământului, despre umezeala din zori, despre fiorul serii, despre umbra nucului și răcoarea fântânii dătătoare de apă ce te limpezește.

Copiii își clătesc ochii în cer, în holde, în mare, în frunze, în grâne. Copiii văd copaci înalți și poame ce atârnă, văd roșul din penajul cocoșului și roșul macilor. Copiii învață despre nuanțe de verde și albastru, despre nori întunecați sau pufoși.

Copiii recunosc arbori ce stau drepți și arbori aplecați de vijelii. Și ochii lor sunt încântați și cercetători.

Cum se văd casele de sus? Și cum se văd florile din vârful caisului? Și ce îmi arată podul casei?

Ochii ne învață copiii!

Și cum mai învață copiii? Gustând!

Și porumb copt și porumb fiert, și lubeniță și caisă și coajă de pâine scoasă din cuptor, și mâncare de pe foc și mâncare răcorită sub ștergar.

Învață gust de aguridă și gust de copt, gust amar și gust acru și dulce și sărat. Învață simțind pe papile o lume întreagă!

Și ei miros! Și mușețel, și fân cosit, și nucă spartă, și pământul reavăn, gunoiul de grajd, trandafirii și coaja de mesteacăn.

Dar cel mai tare copiilor le place să învețe atingând! Merg desculți prin iarbă și pe nisip, prin apa râului, merg pe pietre ascuțite și merg prin noroi. Și ating aluat moale și coajă de cozonac, lasă să le curgă printre degete boabe de porumb și mângâie frunze aspre și tari, și catifelate.

Și învață copilul despre echilibru: se cațără pe scară și în pod și în prun. Aleargă pe poteci și traversează podețe, sar un pârleaz și depășesc un gard. Și devin siguri pe ei!

Învață să se miște repede pe bicicletă și încet când vor să observe un arici, se rostogolesc pe o parte și sar și aterizează ghemuit.

Copiii învață simțind bucurie și tristețe, poveste și despărțire, regăsire și dor.

Ce bine e în vacanță!

Acum este atât de bine să punem simțurile la treabă și să învățăm folosindu-ne de ele!

Sunt copii care bat mingea după școală, sar coarda sau joacă șotron, da sunt și copii care își găsesc jocurile copilăriei în pasiuni transformate într-un stil de viață. Anastasia Hromei are doar 10 ani, dar mai bine de jumătate din viața sa a petrecut-o într-o sală de antrenament, pe poante, care nu sunt cele mai comode.

Dar cum visurile înseamnă și efort indiferent de vârstă, iar în spatele acestei lumi pline de grație se ascunde muncă, s-a împărțit între cursurile școlare și cursurile de dans, între spectacole și concursuri de balet, între țara noastră și alte țări din Europa și nu doar. A îmbrăcat tutuuri, a primit aplauze la scenă deschisă, a urcat pe podiumuri, se simte onorată de fiecare diplomă, cupă sau medalie primită. Fiecare scenă a fost o mare scenă. Tot ce a cules în drumul ei reprezintă cine este Anastasia Hromei astăzi.

Din fetița care visa cu ochii deschiși să țină un public întreg conectat, a ajuns fetița care a obținut în finala Dance World Cup 2020 titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală. Să aflăm mai multe despre cât de departe vrea să se lase condusă micuța balerină Anastasia Hromei datorită iubirii pe care i-o poartă acestei forme de artă!

Stau de vorbă cu o balerină, se pare, Anastasia. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Baletul îmi place foarte mult, chiar extrem de mult datorită emoției pe care o simt când dansez și datorită profesoarei mele, domnișoarei Mădălina Corduneanu, care mi-a insuflat dragostea pentru această formă de artă.

Cum reușești să îmbini școala cu orele de antrenament pentru balet?

Nu a fost dificil pentru că balet fac de când mă știu și am crescut petrecând multe ore în sala de balet. După programul de școală care se termină de regulă la ora 13.00, vin în sala de balet și spre seară mă întorc acasă și îmi pregătesc temele pentru a doua zi.

Te încadrezi în categoria fetițelor care se uitau la TV și visau cu ochii deschiși să fie parte dintr-un spectacol de balet?

Am visat să dansez într-un spectacol de balet abia când am început să urmez cursurile de dans clasic. Primul spectacol care mi-a purtat visele spre a deveni balerină a fost „Frumoasa din Pădurea Adormită”, spectacol pe care l-am urmărit pe Youtube. Mă inspiră balerine precum Natalia Osipova, Svetlana Zaharova și le urmăresc cu interes pe rețelele media.

Anastasia, de cât timp te identifici cu această pasiune? Care este povestea frumoasei tale aventuri spre această lume?

Mă identific de mult timp cu această pasiune. Am început cursurile de balet de la vârsta de 2 ani și 10 luni datorită mamei mele care a văzut că îmi place să dansez și care a considerat că cel mai potrivit ar fi să fac balet. Așa am ajuns la Școala de balet Prime Agency Iași. Deși la început mergeam la clasele de balet pentru că îmi plăcea să fiu în compania copiilor și să dansez, cu timpul baletul a devenit pasiunea mea.

În primul an am făcut parte din cea mai mică grupă, fiind de altfel și cea mai mică cursantă a școlii. După un an de zile, domnișoara Mădălina i-a propus mamei mele să încep pregătirea pentru solo. La vârsta de 4 ani am participat la prima competiție de balet fiind premiată cu mențiune. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, numeroase competiții naționale și internaționale, toate încununate cu cele mai bune rezultate.

Faci balet la nivel de performanță? Ce-mi poți spune?

Da, fac balet la nivel de performanță și asta pentru că e ceea ce îmi doresc să fac și în viitor. La acest nivel, baletul presupune studiu zilnic atât în sala de balet, cât și acasă, presupune dăruire și conștiinciozitate.

Ce scene mari ai cucerit?

Pentru mine, fiecare scenă pe care am urcat ca urmare a participării la o competiție a fost o mare scenă, dar cele mai importante scene au fost cele din cadrul semi-finalei Dance World Cup, finalei Dance World Cup ( DWC), semi-finalei Youth American Grand Prix și finalei Youth American Grand Prix ( YAGP).

Ce simte o fetiță când este aplaudată la scenă deschisă?

În cazul meu, emoții puternice exprimând fericire, bucurie, entuziasm, dragoste. Este o stare greu de descris în cuvinte.

Câte premii ai obținut până acum?

Ținând cont că particip la competiții de la vârsta de 4 ani, iar în prezent am 10 ani, pot să spun că am obținut aproximativ 100 de premii însemnând nu numai diplome, cupe, medalii, ci și invitații de participare la competiții, la workshopuri, burse de studiu și chiar premii în bani.

Care este titlul care te onorează cel mai mult?

Premiul care mă onorează cel mai mult este cel obținut în finala Dance World Cup 2020, organizată anul trecut în august la Telford când am primit titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală.

Dacă nu mă înșel, ai obținut o bursă la cea mai mare academie de balet și anume Bolshoi. E adevărat? Ce-mi poți mărturisi?

Da, așa este. În anul 2019, ca urmare a participării la  un campus de balet urmat de o competiție, Campus &Contest San Francesco di Paola – Italia,  am primit această  bursă de studiu de un an de zile la Academia de Balet a Teatrului Bolshoi Moscova, o bursă la care visează  mulți balerini profesioniști. Această bursă mi-a fost acordată nu numai pentru evoluția din competiție ci și pentru evoluția din cadrul claselor de dans clasic, dans contemporan și dans de caracter.

Ai în inimă, garantat, momente pe care nu le poți uita. Prin ce momente frumoase trece o elevă de balet?

Cele mai frumoase momente sunt cele când te urci pe scenă și dansezi pentru că acela este momentul pentru care te pregătești zilnic și la care visezi, când sunt aplaudată puternic de public. Însă, momentul cel mai emoționant pe care nu îl pot uita este cel în care mi s-a acordat titlul de campioană mondială în cadrul competiției DWC.

Dar provocarea cea mai mare care a fost?

Provocarea cea mai mare, dar și cea mai grea a fost calificarea în finala Youth American Grand Prix 2022 – Tampa, SUA.

Baletul, presupun, nu înseamnă doar costume, tutuuri, muzică și pași în ritm de dans. Ce mai înseamnă?

Aceasta e partea frumoasă a baletului. Baletul înseamnă multă muncă, multe ore petrecute în sala de balet, de multe ori durere fizică peste care trebuie să treci și să îți continui antrenamentul și înseamnă renunțare la vacanțe, joacă, timp liber. De cele mai multe ori, vacanțele sunt dedicate participării la diferite cursuri intensive de balet organizate pe lângă antrenamentele de la școală.

Ce planuri ai pentru tine, Anastasia? Ce meserie ai vrea să îmbrățișezi?

În primul rând, să termin școala fără de care nu pot merge mai departe spre o carieră de balerină. Să reușesc să mă calific, la vârsta de 15 ani, în competiția Prix de Lausanne. Să reușesc să fiu acceptată la prestigioasa Academie de balet Vaganova.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta legată de balet?

Să devin prim balerină la Mariinsky Theatre din Saint Petesburg.

În urmă cu 46 de ani, în vârstă de doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota obținută de aceasta nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00.

Parcurs excepțional

Născută la data de 12 noiembrie 1961 în Onești, jud. Bacău, Nadia a interacționat pentru prima dată cu gimnastica la cinci ani, în perioada grădiniței. Selecționată de antrenorul Marcel Duncan și legitimată la AS Flacăra Onești, începând cu vârsta de șapte ani începe să se pregătească în cadrul celei mai bune instituții școlare cu program de gimnastică din țară, sub atenta îndrumare a antrenorilor Martha Karoly și Valeriu Munteanu. Începând cu 1971, Nadia a fost antrenată de Bela și Martha Karoly, ca apoi, începând cu 1977, să se antreneze ocazional la București cu diverși antrenori precum Iosif Hadid, Gheorghe Candovici, Anastasia Albu, Gheorghe Gorgoi sau Anca Grigoraș.

În vârstă de doar 11 ani, Nadia Comăneci capătă primul său titlu de campioană națională absolută. La scurt timp, la doar 11 ani și jumătate, ocupă locul al treilea la categoria maestre. În 1973, la Campionatele Internaționale de Gimnastică ale României, câștigă cinci medalii de aur. Un an mai târziu, în 1974, Nadia marchează primul mare succes internațional, ocupând locul I la individual compus, în cadrul concursului Prietenia de la Gera. Continuă să se afirme în lumea gimnasticii – în 1975, la Campionatul European de la Skien, Norvegia, obține patru medalii de aur (individual compus, sărituri, paralele și bârnă), alături de medalia de argint la sol. În același an, la vârsta de 14 ani, pe podiumul de la Empire Pool obține primul loc în cadrul Turneului Campioanelor de la Londra.

La scurt timp, în 1976, Nadia Comăneci scria istorie la Montreal – a cucerit trei medalii de aur (individual compus, bârnă și paralele), una de bronz la sol și argint împreună cu echipa. Nadia a devenit, astfel,  prima gimnastă din storie căreia i-a fost acordată nota 10 într-un concurs internațional, fiind supranumită Zâna de la Montreal. Realizarea obținută a inclus-o imediat pe Nadia în celebra Guiness Book, fiind sportiva care a obținut prima notă de zece la gimnastică in istoria Jocurilor Olimpice, cu cel mai mare total obținut în concursul individual compus (79,275 din 80 de puncte posibile), precum și cea mai tânără campioană olimpică (triplă, la individual compus, paralele și bârnă).

Succesul Nadiei a continuat – în 1977, în cadrul Campionatelor Europene organizate la Praga, ocupă locul I la individual compus și paralele și locul II la sărituri. În 1978, la Campionatul Mondial de la Strasbourg, Franța, a cucerit media de aur la bârnă obținută de o gimnastă din România în cadrul acestui concurs, alături de două medalii de argint. Un an mai târziu, în 1979, la Copenhaga, obține trei titluri de campioană europeană, la individual compus, sărituri și sol, medalie de bronz la bârnă, precum și locul patru la paralele. A obținut de trei ori titlul de campioană continentală, intrând în posesia Cupei Europei, fiind prima gimnastă din Europa care a obținut această performanță. În același an, la Tokyo, în cadrul Cupei Mondiale, ocupă locul I la sol și sărituri, locul II la bârnă și locul III la individual compus. În 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova obține două titluri și două medalii de argint, urmând ca, în 1981, la Universiada de la București să obțină cinci medalii de aur.

La data de 6 mai 1984, Nadia Comăneci s-a retras din activitatea competițională, în cadrul unei gale organizate la Palatul Sporturilor din București. Ulterior, în perioada 1984-1989, în calitate de antrenor federal, Nadia a contribuit semnificativ la antrenarea loturilor naționale de gimnastică.

Cu puțin timp înainte de Revoluție, Nadia a părăsit clandestin România, stabilindu-se în SUA. În 1996 s-a căsătorit cu Bart Conner, campion american de gimnastică, dublu campion olimpic, iar în 2006 a devenit mamă, născându-l pe Dylan Paul. În vârstă de 60 de ani, Nadia locuiește în prezent în Norman, Oklahoma, SUA.

Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București are cu ce se mândri – datorită studiului serios al elevelor Clasei a XII-a „Prof. Emil Alexandrescu”, instituția de învățământ a înregistrat cea mai mare medie pe țară la examenul de Bacalaureat – 9.67, ocupând astfel primul loc în topul celor mai bune licee din București.

”Acum aproape 30 de ani am pornit cu Grădinițele Arc-en-Ciel, reușita în acest domeniu și dorința părinților de a avea o continuitate în același duh ne-a determinat să facem și nivelul primar, gimnazial. Valorile trebuie cultivate constant, reușita se vede în timp. De curând avem și Liceu. Și acum avem bucuria de a vă anunța oficial că avem cea mai mare medie la nivel național, pe clasă, la Bac. 9,67. Credem că așa se construiește valid, cu oameni care împărtășesc valori bune, în timp. Pentru noi această medie mare e doar o confirmare, binevenită ce-i drept, dar o confirmare, nu o mirare. Când privești fiecare copil cu toate puterile sufletești, pentru a-l ajuta, așa cum facem noi, profesori și părinți deopotrivă, succesul nu te mai poate mira, doar bucura! Bucurați-vă alături de noi!” – prof. Ivona Boitan

Examenul maturității, din perspectiva Andreiei Ciobanu, absolventă a clasei a XII-a, care a obținut nota 10, nu doar la examenul de matematică, ci și la cel de psihologie.

„Bacalaureatul, un examen extrem de important în viața fiecărei persoane, în cadrul căruia, la absolvirea liceului, se susțin probe la mai multe discipline, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior. Perspectiva acestei confruntări aduce cu sine și o responsabilitate foarte mare ce constă în pregătirea perseverentă și temeinică de-a lungul celor patru ani de liceu, singura soluție care poate asigura succesul. Acum, după ce am susținut acest examen, pot să fiu total de acord cu această teorie. Totodată, un îndemn pentru viitoarele generații ar fi să învețe constant, să își lase timp pentru ei în program, timp pentru dezvoltare personală și pentru odihnă, să își planifice din vreme ce, cât și cum învață și să aleagă cu grijă a treia materie la care vor da examen, pentru ca să se regăsească în ea și ca aceasta să îi reprezinte.”

Cu prilejul acestui moment de bucurie, doamna prof. dr. Monica Șerbănescu, Președinte Fondator și Director General al Gradiniței „Arc-en-Ciel”, Școlii „Anastasia Popescu” și Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, a transmis un mesaj celor două absolvente:

„Un copil frumos și jucăuș. O fetiță reflexivă și inteligentă. O adolescentă ambițioasă și responsabilă. Am avut privilegiul de a o fi urmărit (și îndrăgit) pe Daria încă din anii petrecuți la Grădi „Arc-en-Ciel” a noastră! Am văzut-o crescând, m-am bucurat de reușitele ei, am încercat să îi fiu alături. Nu deseori are un dascăl acest privilegiu, de a crește odată cu elevii săi. Îți mulțumim, Daria, că am fost împreună în toți acești ani! Să aduni, și în timpul ce vine, bucurii și succes, oameni care te apreciază și te iubesc în jurul tău, împlinire! ”

„Andreia – cea care a muncit în patru ani cât pentru doisprezece – a promis că ne va fi colegă. O așteptăm cu brațele deschise!”

Înființate de către Fundația Preasfânta Fecioară Maria, Grădinița „Arc-en-Ciel”, apoi, Școala „Anastasia Popescu” și mai apoi Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, și-au pornit activitatea în anul 1994, respectiv, 1996. Datorită metodelor inovative în educație şi rezultatelor deosebit de bune obținute de  Fundația Preasfânta Fecioară Maria, în anul școlar 2004-2005,  aceasta a primit certificatul de instituție asociată  UNESCO. Nivelul preprimar al școlii obține acreditarea prin OMEC 5648/14.11.2006, iar nivelurile primar și gimnazial, se acreditează prin OMEN 3618/19.06.2014.

Pentru nivelul de învățământ „liceal”, profilul „pedagogic”, calificarea profesională „învățător – educatoare”, s-a obținut autorizarea de funcționare provizorie, prin OMENCS Nr. 3490/28.03.2016.

Noul proiect a obținut ÎNALTA BINECUVÂNTARE A PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL în anul 2016.

Ca orice copil, Ionuț Filișan visa să devină ba pilot, ba astronaut, ba doctor. Nicidecum, dizabilitatea pe care o avea nu l-a împiedicat să aspire că va îmbrățișa una dintre aceste meserii sau o alta la fel de frumoasă și care îi va aduce la fel de multe satisfacții sufletești. Culmea, nici etnia romă de care aparținea. Târziu, undeva pe la 23 de ani, a început să cocheteze cu tenisul și s-a identificat perfect cu acest sport practicându-l la nivel de performanță. Din ipostaza de voluntar la începuturi a ajuns antrenor pentru copii în interiorul clubului CS Dinamo. 

Până la acei ani, nu a știut că poate să practice un sport la un nivel atât de înalt și atunci când ești într-un scaun rulant sau când te folosești de proteze pentru a te deplasa. Ionuț Filișan, la trei ani, a suferit un accident de mașină în urma căruia i-au fost amputate picioarele, dar a trecut orice obstacol. În timp ce unii poate, se vaită din nimicuri, el nu a găsit timp pentru a se plânge. A muncit ca să ajungă să  poarte cu mândrie drapelul nostru în țări din Europa, chiar și Africa de Sud. A devenit campion internațional, lăsând ocheadele deoparte și sfidând situația fizică care, de fapt, s-a dovedit a fi un impediment doar în mintea unora. Este posibil să ne întrebăm cum se poate. Răspunsul îl găsim la Ionuț Filișan, campion prin definiție.

Ionuț, cât de mult îți place rolul tău în societate, acela de antrenor de tenis la Clubul Dinamo?

Încerc să mă bucur de el cu fiecare clipă. Nu credeam că o să ajung să am un rol în viața atâtor copii și că o să ajung să influențez măcar 1% din viața lor.

Când ai început să cochetezi cu tenisul?

Am început destul de târziu, la vârsta de 23 ani. Mi-ar fi plăcut să încep mult mai devreme, având în vedere că eu am avut accidentul la vârsta de 3 ani. Până la acea vârstă eu nu am știut că se poate practica sportul de performanță și într-un scaun rulant sau folosind niște proteze. Întotdeauna mi-a plăcut sportul și îl practicam de plăcere din școala generala, deși nu aveam voie deoarece puteam să mă accidentez sau să-mi stric protezele. Culmea, s-a și întâmplat de vreo două ori.

Ce ai studiat și unde? Dorință proprie sau îndrumare venită de la părinți?

Am studiat limbi străine în cadrul FLLS și a fost din proprie inițiativă. Părinții și-ar fi dorit să fiu notar, dar, din păcate pentru ei, nu mi-a plăcut niciodată acel gen de muncă de birou.

A îndrăznit vreodată să viseze băiețelul Ionuț că va ajunge antrenor?

Băiețelul Ionuț era destul de visător și cu capul în nori, dar nu m-am gândit niciodată că o să ajung antrenor. Nici măcar în facultate nu mă gândeam că o să ajung să lucrez cu atâția copii. Eram cumva puțin self-aware si mă gândeam că o să-mi fie greu să-i fac să se concentreze pe ce au de învățat de la mine și nu pe mine și de ce nu am picioare. Nu știu când s-a produs exact schimbarea și-am început să vreau să lucrez cu copii, dar mă bucur că s-a întâmplat și că mă aflu înconjurat zilnic de zeci de copii.

Ce vise purtai când era mic?

Cred că visam să fac chestii ca orice alt copil, să fiu doctor, astronaut, pilot și tot ce mai vedeam pe la televizor. Dar cel mai mult, cred că îmi doream să devin un supererou. Mai târziu, am aflat cine sunt cu adevărat eroii și ce fac ei. Și sper să ajung și eu cândva o inspirație pentru cei din jurul meu.

Să fie acesta lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață având în vedere că majoritatea oamenilor se miră de faptul că aparții unui scaun rulant?

S-ar putea să fie, dar mi-aș dori ca pe viitor aceste lucruri să devină normale. Nu ar trebui definită munca sau competența unui om de scaunul rulant. Poate că sunt primul care are parte de o asemenea oportunitate, dar vreau să profit de ea, să arăt cât mai multor angajatori că poți să muncești, să dezvolți și să educi și dintr-un scaun rulant sau dacă este nevăzător și orice alta dizabilitate am avea. Din păcate, noi vedem doar dizabilitatea doar la cei care sunt în scaun rulant și e evident acest fapt, dar sunt dizabilități diferite și toți ar trebui tratați la fel și incluși în activități sociale.

Apropo de scaun rulant, cum e viața din el?

Normală de multe ori, ușoară uneori și grea de foarte puține ori. În general, nu am probleme nici în a-l folosi, nici a în a mă deplasa cu el, dar mai sunt momente când ajung la anumite instituții sau clădiri fără rampă sau lift și devine mai grea puțin.  Încerc să mă  descurc singur sau cu ajutorul celor din jur. Și este și foarte ușoară pentru că eu tot timpul vin cu scaunul la purtător, stau tot timpul jos, nu trebuie să ocup loc pe banca sau la masă și mă strecor între doua locuri.

Ai îndrăznit de multe ori sau de puține ori să te imaginezi cum e fără acest scaun având în vedere că tu știi, să zicem relativ, doar trei ani din viața ta cum e să mergi pe picioare?

Pe picioare am mers 25 de ani, doar că nu pe ale mele. Eu am folosit constant protezele în prima parte a vieții mele, altfel mi-era mai greu să termin facultate. Învățam la etajul 2 fără lift.

Dar ca să răspund și la ce m-ai întrebat exact, m-am gândit la un moment dat cum ar fi fost dacă nu avea loc accidentul și am ajuns la concluzia că acel eveniment m-a făcut să fiu exact omul care sunt astăzi și îmi place cum sunt și unde sunt și nu as schimba nimic, sincer. Accidentul mi-a arătat lumea și posibilitățile ei, m-a făcut pe mine și pe toți cei de lângă mine să fiu mai open-minded, m-a învățat să fiu un luptător. Nu știu unde ajungeam sau cum eram dacă nu exista accidentul, dar unde sunt și cum sunt e perfect pentru mine.

Ai prezentat pentru unii de-a lungul existenței tale milă? Ai auzit des replica „ce milă îmi este! Vrei o mână de ajutor?”

Nu mi-a plăcut niciodată să am parte de mila cuiva și de aceea multe lucruri am încercat să le fac singur. Acum am învățat să nu mai fiu atât de categoric, le mulțumesc pentru ajutor sau ce vor ei să facă și le zic ca nu este nevoie. Când eram mai tânăr, mă enerva să mă tot ajute lumea, dar am înțeles că ei, în general, asociază oamenii în scaun rulant cu neputință sau cu oamenii sărmani și poate că este adevărat pentru mulți. Eu încerc să le arăt că nu este cazul de fiecare dată și că sunt și oameni care se descurcă și că nu trebuie să fiu definit doar prin prisma scaunului.

Care e reacția de impuls la auzul acestor întrebări?

Cum am zis și mai devreme, încerc să-i înțeleg și să le apreciez încercarea de ajutor, dar de cele mai multe ori o refuz pentru că îmi place să-mi fac lucrurile de unul singur chiar dacă lor li se pare că mă chinui sau mi-e mai greu.

Ai simțit discriminare, marginalizare în toți acești ani? Ai simțit că pentru unii ești și rom, ești și cu o dizabilitate și că în ochii lor nu ai putea înfăptui prea multe-n viață?

Sunt sigur că au fost, dar eu am un defect sau o calitate, nu știu exact ce este, în care nu observ lucrurile negative, sau mai bine zis nu le iau în seama. Încerc să mă alătur de oameni care mă susțin și mă încurajează. Sunt sigur că au fost oameni care nu aveau încredere și că  nu voi reuși, dar pentru mine părerea acelor oameni nu conta.

Dacă ar fi să alegi câteva cuvinte și să le pui în câteva propoziții despre cum îți descrii viața, care ar fi acelea?

Iubesc ceea ce fac, iubesc oamenii din jurul meu, mă bucur de momentele astea. Aș putea să rezum la două cuvinte: fericit și îndeplinit.

Ionuț, unde te vom găsi în perioada următoare? Ce competiții ticluiești?

Mă veți găsi aproape zilnic la Dinamo alături de copiii pe care îi antrenez și la Centrul Național de Tenis unde mă antrenez pentru următoarele turnee ce vor avea loc chiar în România la București și Pitești.

Apropo de competiții, care au fost ultimele la care ai participat și cu ce rezultate te-ai întors acasă?

Ultimul turneu la care am participat au fost Europenele de tenis în scaun rulant, dar, din păcate, anul acesta nu am avut rezultatele dorite. Știu doar că am luptat pentru fiecare punct și mă bucur că pot să particip la o asemenea competiție în care să reprezint România.

Ești campion și ai reprezentat România. În ce țări ai obținut cele mai importante titluri?

Am reprezentat România din 2014 până în ziua de astăzi la toate concursurile la care am participat. În lotul național am fost de  șase ori, am fost și căpitanul echipei naționale, ne-am clasat pe locul 5 la un campionat regional, o clasare extraordinară pentru noi. Individual, am participat în aproape toată Europa și în Africa de Sud, iar cele mai importante trofee le-am obținut în Croația, Lituania și Grecia.

Evoluția rapidă a omenirii în ultimele două veacuri a determinat societatea civilă să adopte un nou status-quo¸ și prin acesta, o reevaluare a poziției tradiționale pe care femeia o ocupa în societate. Mai ales în ultimele decenii, prin prisma diferitelor mișcări sociale, poziția femeii a cunoscut numeroase schimbări, iar ca urmare a influențelor datorate mișcării feministe, cultura astăzi modelată prin participarea activă a acesteia. Tocmai aceste schimbări au determinat pe unii teologi ai școlii protestante la sfârșitul veacului de curând apus să dezvolte o adevărată teologie feministă care a și culminat în domeniul liturgic cu preoția femeii, care fapt în sine reprezintă o antinomie, fiindcă vorbim despre biserici care au respins preoția în plan general, însă aduc în discuție și susțin astăzi preoția femeilor.

Nu este de mirare, în contextul efectelor zdruncinătoare ale mișcării feministe în sânul Bisericii, ca până și epistolele Sfântului Apostol Pavel să fi suferit o reevaluare, ajungându-se la un deziderat tragic datorat, după cum vom demonstra în cele ce urmează, unor premise superficiale și a lipsei unei viziuni de ansamblu, neținând seama de circumstanțe socio-istorice. Astfel, Apostolul Pavel este considerat de către mulți critici un adevărat misogin,  mai ales prin prisma a trei idei principale aparținând unor versete devenite deja celebre în cercurile cercetătorilor Noului Testament: femeia trebuie să tacă în Biserică (1 Cor. 14:34), bărbatul este cap femeii (1 Cor. 11:3), și, desigur, versetul care adesea fură un zâmbet de pe chipul mirelui în cadrul oficierii Sfintei Taine a Nunții , „femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33).

Înainte de a putea analiza sensurile teologice ale fragmentului de la Efeseni, trebuie să amintim că o traducere mai exactă a textului original (η δε γυνή να φοβήται τον άνδρα) ar fi „femeia să se înfricoșeze/ să îi fie frică de bărbat”. Cuvântul frică în cazul de față nu păstrează semantica tradițională, căci niciunei femei nu îi va fi frică de cel cu care, prin legământ sfânt, a ales să pășească pe cărarea cea strâmtă ce duce la mântuire, ci îi va datora acestuia respect și dragoste. Frica trebuie înțeleasă drept răspunsul organic al femeii în fața unei dragoste copleșitoare prin dimensiunea sa jertfelnică, la fel cum orice om are frică de Dumnezeu: nu din cauza necazurilor și blestemelor pe care Acesta le aduce în viața sa, ci ca răspuns la dragostea desăvârșită a Tatălui Creator, care „atât de mult a iubit […] lumea, încât L-a dat pe singurul Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16), care după înălțarea Sa la cer nu a lăsat omenirea în singurătate, ci a trimis Mângâietor pe Duhul Său cel Sfânt (Ioan 14:15), și care în mod perpetuu se aduce pe Sine jertfă pe altarele bisericilor în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii pentru a intra în alcătuirea mădularelor fiecărui credincios și prin aceasta să-l sfințească pentru dobândirea vieții și bunătăților viitoare.

Tot așa, bărbatul este considerat capul femeii nu prin prisma vreunei autorități, ci prin caracterul său jertfelnic pe care trebuie să și-l asume. Iar acest caracter se vădește încă din cele mai vechi timpuri, bărbatul fiind cel care își asumă cele mai grele munci pentru a asigura bunăstarea familiei și până în zilele noastre, când, în vreme de război, bărbații sunt chemați să-și apere familia, pământul și țara. Mai degrabă, Apostolul Pavel este cel care a militat supunerea reciprocă drept condiție sine-qua-non a unor relații inter-umane sănătoase, iar aceasta se arată mai ales printr-un verset ce precede pe cel în discuție în care el îndeamnă ca soții să se supună unul altuia „întru frica lui Hristos” (Efeseni 5:21).

O ipoteză interesantă este susținută de biblistul Albrecht Oepke[1], care consideră că în epistolele sale, Pavel se adresează consecutiv către două categorii de credincioși, în funcție de fundamentul lor religios dinainte de încreștinare: creștinilor proveniți dintre păgâni și iudeo-creștinilor. De aceea, menționează cercetătorul german, atunci când, de exemplu, autorul epistolelor susține egalitatea între genuri, el exprimă mentalitatea grego-romană cu ale ei idei progresiste despre libertatea femeilor, iar atunci când el se face urmaș al gândirii tradițional-iudaice, care subestimează poziția femeii în societate, el subliniază ascultarea și tăcerea de care acestea trebuie să dea dovadă în adunări publice și, implicit, în Biserică. Însă această ipoteză, precum, de altfel, multe altele aparținând teologiei feministe, nu își găsește o argumentație solidă în atitudinea generală a Sfântului Apostol în relație cu femeile prin prisma lucrării sale misionare, care nu s-a adresat în exclusivitate bărbaților, el având și numeroase ucenice.

De exemplu, în Biserica Corintului sunt menționate cu claritate numele a trei femei, amintindu-se și rolul pe care fiecare dintre acestea l-a jucat în fiecare societate. Cea dintâi este Febe, recunoscută drept soră și diaconiță a Bisericii din Chencrea (Rom. 16,1), care devine ulterior de ajutor multora și chiar însuși Apostolului (Rom. 16,2). Hloe, o altă uceniță a Sfântului Apostol, este interesată de problemele comunității sale și își trimite oamenii săi din Efes pentru a-l informa pe Pavel (1 Cor. 1, 11). Dar dintre toți ucenicii Sfântului Apostol pe teritoriul elenofon, cei mai importanți și cei care au avut probabil cel mai mare succes în activitatea lor misionară în cetatea Corintului și, mai târziu, în Efes, îl reprezintă cuplul Acvila și Priscila. Aspectul interesant în corespondența pe care aceștia au purtat-o cu Sfântul Apostol este că în răspunsul său, Pavel întotdeauna se adresează femeii, și nu lui Acvila, așa cum ne-am aștepta în contextul societății antice. Acest lucru se datorează, probabil, faptului că Priscila înțelegea mai bine tainele învățăturii creștine și putea mai bine să le predea mai departe comunității nou-întemeiate. De altfel, în relatarea succesului activității misionare pauline în cetatea Tesalonicului, Sfântul Apostol Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, amintește că „mare mulțime de închinători la Dumnezeu și dintre femeile de frunte nu puține” (Fapte 17,4) au trecut la credința cea adevărată.

Așadar este cu neputință ca Apostolul care a descris cel mai frumos sentimentul profund al dragostei în imnul iubirii din Epistola I către Corinteni (1 Cor 13,1-13), care a avut atât de multe ucenițe și care îndeamnă la supunere reciprocă în frica lui Dumnezeu să fi fost un misogin convins. Egalitatea femeilor în relație cu bărbații este o certitudine a gândirii pauline dominată de opera mântuitoare a lui Hristos și este cel mai bine descrisă în versetul de la Galateni 3, 28: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Actul mântuitor al Domnului prin întruparea, moartea pe cruce și învierea Sa aduce pe fiecare credincios, indiferent de genul, naționalitatea, sau condiția sa socială, pe aceeași treaptă de început al urcușului către Împărăția lui Dumnezeu, care trebuie să rămână adevăratul sens al vieții pentru orice creștin autentic.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2018.

Weiss, Johannes. Earliest Christianity, New York: Ed. Harper&Row, 1959.

Deissmann, Adolf. Paul: A Study in Social and Religios History. New York: Ed. Harper, 1957.

Freed, Erdwin. The Apostle Paul and his Letters. Londra:Ed. Equinox, 2005.

Jewett, Robert. A Chronology of Paul’s life, Philadelphia: Fortress Press, 1979.

Karavidopoulos, Ioannis. Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Salonic: Pournaras, 1998.

Oepke, Albrecht, Γυνή, în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament (ThWNT) 1, Stuttgart: W. Kohlhammer, 1933, pp. 776-790.

[1] Albrecht Oepke, Γυνή, ThWNT 1 (1933), pp. 776-790.

Tatăl lui Nicholas este francez iar mama sa este româncă. Băiatul a învățat să vorbească în franceză cu tatăl său și în română cu mama sa. Specialiștii îl numesc pe Nicholas ,,compus-bilingv”. De ce? Băiatul a dezvoltat simultan două coduri lingvistice cu un singur set de concepte, învățând română și franceză simultan, în timp ce se și adaptează la lumea din jurul său. El crește modelându-se din mers, folosind codurile lingvistice care îl ajută în fiecare segment în parte.

Miruna este adolescentă și este un ,,bilingv coordonat”. Ea lucrează cu două seturi de concepte: învață engleza la un Centru de limbi străine și în discuțiile cu prietenii ei de la clubul de “Debate”, iar acasă și la școală continuă să vorbească româna. Miruna se coordonează singură atunci când situația i-o cere.

Cristina și Matei, adulți, doresc să învețe limba germană pentru că vor să aplice pentru un MBA în străinătate. Ei sunt ,,bilingvi subordonați” pentru că învață a doua limbă folosindu-se de  filtrul limbii lor. Cei doi subordonează vocabularul nou și schemele noi de învățare unei scheme deja bine interiorizate.

Toți cei pe care i-am amintit până acum fac parte din populația lumii bilingvă sau multilingvă. Trebuie să știm că în creierul lor lucrurile funcționează altfel decât în creierul celor care vorbesc o singură limbă.

Despre abilitățile lingvistice

Abilitățile lingvistice, sau ceea ce tu stăpânești într-o limbă străină,  sunt măsurate prin două unități active, vorbit și scris, și două unități pasive, ascultat și citit. O persoană cu aptitudini bilingve echilibrate are abilități aproape egale în ambele limbi, însă majoritatea bilingvilor din lume știu și îşi folosesc limbile în proporții variate.

Toate progresele realizate în imagistica cerebrală au oferit neurolingviștilor o imagine despre cum caracteristicile învățării unei limbi modifică creierul bilingv.

Se știe faptul că emisfera stângă investighează şi se ocupă de procesele logice, pe când emisfera dreaptă e suplă și abordează procesele sociale și emoționale; nu putem vorbi, desigur, de o separare absolută a emisferelor, este o nuanță ce relevă însă procente specifice.

La ce vârstă putem să începem să învățăm o limbă străină?

Copiii învață mai ușor limbi străine datorită plasticității creierului în plină dezvoltare, concluzionează cercetătorii; plasticitatea este cea care le permite folosirea ambelor emisfere când învață un nou limbaj.

Adulții, desigur, au o abordare rațională și riguroasă când își însușesc o limbă străină iar învățarea devine, deși temeinică, mai lentă.

Copiii bilingvi sunt oare în avantaj față de semenii lor care vorbesc o singură limbă?

Da, este un avantaj, desigur. Prin însușirea unei alte limbi un om poate accesa o cultură diferită. Un creier bilingv arată o întărire a zonei ce conține funcțiile executive, rezolvarea problemelor, jonglarea cu alegerea soluțiilor sarcinilor ce apar în viața de zi cu zi dar și eliminarea a ceea ce este irelevant atunci când ne concentrăm.

Cercetările arată faptul că un creier bilingv va prezenta o diminuare sau întârziere majoră a bolilor neuro-degenerative. Într-o lume în care durata de viață crește în fiecare an, acesta este un avantaj cu adevărat. Un creier bilingv va arăta o adaptabilitate crescută și o mai mare siguranță. Un creier bilingv are o densitate crescută a materiei cenușii care conține neuronii și sinapsele cerebrale, cu o activitate crescută când decizi să folosești cealaltă limbă în care poți comunica.

Când învățăm o limbă străină se pare că avem doar avantaje: consolidăm stima de sine, suntem mai sănătoși și ne putem dărui senzația de tinerețe la orice vârstă.

Un foarte bun argument în favoarea multilingvismului îl rostește Nelson Mandela: „Dacă îi vorbești unui om în limba pe care o înțelege, vei ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în limba sa, vei ajunge la inima lui”.

Notă: Dacă îți dorești să afli mai multe despre acest subiect, poți studia “The Bilngual Brain” by Arturo E. Hernandez

13 iulie – 7 august 2022, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

Vernisaj: miercuri, 13 iulie 2022, ora 18:00

Concert comemorativ: marți, 2 august 2022, ora 17:30

Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher și Muzeul Național al Țăranului Român organizează, între 13 iulie și 7 august 2022, expoziția de pictură Gelem, Gelem, Samudaripen, realizată într-o manieră instalativă de artistul Eugen Raportoru, în sala Tancred Bănățeanu. Expoziția este curatoriată de Cătălina Olteanu și coordonată de Ilina Schileru, cu un text de Anda Petrache.

Eugen Raportoru este primul artist român de etnie romă care reprezintă Pavilionul Colateral Rom la Bienala de la Veneția, într-o expoziție personală, deschisă publicului internațional între 23 aprilie și 27 noiembrie 2022, la Instituto Veneto di Lettere, Scienze ed Arti, organziată de European Institute of Arts and Culture. Cu o bogată activitate de expoziție și o ascensiune atipică, Eugen Raportoru este azi un artist prolific și extrem de activ pe scena locală, cât și internațională (Ambasada Română la Stockholm, Royal College și Vatican – participări de grup).

Gelem, Gelem, Samudaripen este o expoziție comemorativă prezentată dedicată zilei Internaționale a Comemorării Genocidului Rom din perioada Holocaustului.

Vă invităm la vernisajul expoziției care are loc miercuri, 13 iulie, de la ora 18:00 și marți, 2 august, la ora 17:30, la concertul de muzică creștină, organizat de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher, și coordonat de Marius și Fernando din Bărbulești.

Opre Roma!

♰

Aveam 20 de ani când am aflat pentru prima dată despre istoria neamului meu.

Fapte și întrebări care mi-au dărâmat lumea de atunci făcându-mă să simt furia omului neputincios în fața adevărului. Furia a trecut, a rămas în schimb dorința de a face cunoscută istoria mea și a neamului din care mă trag folosindu-mă de toate mijloacele posibile.

Eugen Raportoru și arta sa te așază în fața unui adevăr, parte a istoriei noastre comune. O parte din istoria unui popor care a suferit mult, care s-a revoltat folosind doar bețe, unelte sau pietre, forțând trupele naziste să se retragă în data de 16 mai 1944, când s-a dispus lichidarea „taberei de țigani” de la Auschwitz.

2 august este Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Holocaustului împotriva Romilor, ziua în care ne aducem aminte că unii oameni au decis că semenii lor merită să moară doar pentru că aparțin unei alte etnii.

Lupta pentru câștigarea demnității a început cu mulți ani în urmă, iar artiștii romi au contribuit la această luptă prin arta lor într-un mod unic.

Cătălina Olteanu, curator

„HAI LA BUG, SĂ VĂ DAU CASĂ ȘI PLUG!”

…și așa a început…

…a venit Jandarmul și ne-a luat de acasă. Că avea ordin. Pe mine, pe mama, pe tata, trei frați și incă o soră. Avea ordin, și noi, cine eram noi să ne opunem? Am plecat noaptea de la Gara de Nord în vagoane marfar, pline de oameni, de mame și copii, fără apă, fără mâncare… fără aer.

Când treceam pe peroane, când ne înghesuiau în vagoane, jandarmii ne țipau că plecăm într-un loc în care avem „de toate”. Pe mulți ne-au păcălit așa. Unii au plecat de bunăvoie, cu căruțele, cu boii și caii lor (…).

Text de Anda Petrache, după mărturiile supraviețuitorilor

♰

Reîntors acasă după deschiderea expoziției colaterale rome la Veneția, organizată de ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture, Berlin), Raportoru se închide din nou în atelier și lucrează intens pentru Gelem, Gelem, un demers care are în spate deja doi ani de concepție (…). În acest an, comemorăm 78 de ani de la evenimentele tragice din 2 august 1944, când aproximativ 3.000 de romi din lagărul Auschwitz-Birkenau au căzut victime ale regimului nazist. Raportoru ridică pe pereții înalți ai sălii Tancred Bănățeanu, vopsiți în negru funerar, 12 pânze, prin care, în cheie simbolică creștin ortodoxă, spune adevărul celor 12 cruci apostolice: adevărul despre genocidul romilor (samudaripen). Tratate în straturi de uleiuri brune sau ca suporturi pentru traverse de tren sau copăi, cele 12 pânze sunt martori ale unor abuzuri istorice cu reverberații puternic traumatice pentru etnia romă – o realitate crudă, despre care încă nu se vorbește deschis la nivel instituțional și guvernamental. Roșul și brunul sunt instanțe cromatice ale sângelui și pământului, găsite din plin în tabloul elementelor artistului, iar traversa de tren și căruța, intersectate în formă de crucifix – funcționează ca referințe pentru deportarea masivă decisă de mareșalul Antonescu în 1942, soldată cu 25.000 de deportați, din care numai jumătate au supraviețuit frigului și inaniției, moment istoric ilustrat textual prin romanul – parabolă al lui Zaharia Stancu, din 1968. Numărul victimelor de etnie romă și sinti ale genocidului practicat de naziști se ridică la 1,5 – 2 milioane de suflete, pe lângă alte șase milioane de evrei.

Întreaga expoziție este dominată de un fundal sonor aglutinant pentru elementele care compun întreaga instalație – pânzele și osia de căruță– într-o doină a prăbușirii: de la confuzia îmbarcării în trenuri și care, până la climaxul sonor învăluit într-o profundă disperare.

Expoziția este un cumul instalativ, și după spusele autorului, un act de comemorare dedicat mamei artistului, unul dintre miile de copii deportați în Transnistria.

Curator: Cătălina OLTEANU

Text: Anda PETRACHE

Coordonator expoziție: Ilina SCHILERU

Doamna profesor Ramona Mara Pisoiu este absolventă a Facultății de Geografie, masterandă în specializarea „Integrare europeană”, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din București.

În anul 2000 a avut șansa de a o cunoaște pe doamna Mona Șerbănescu, fondatoarea și directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, sub îndrumarea căreia a crescut din punct de vedere profesional, fiind recunoscătoare pentru asta.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul profesorului cred că nu a fost nicicând mai important pentru viitorul unui copil. Profesorul joacă un rol esențial în modelarea copiilor ca OAMENI. Nu numai că îndrumă copiii în activitățile academice, împărtășind cunoștințe, deschizând larg ferestre spre lume, ci sunt acolo pentru a le arăta mai ales valorile și comportamentele pe care se pot baza in viitor.

Cred că a fi profesor este o mare responsabilitate. Profesorul este, vrea, nu vrea, un model pentru cei din fața lui și, în primul rând, el ca om trebuie sa fie demn de această profesie.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Bunătatea se învață cel mai bine dacă o simți. Dacă în clasă e o atmosferă pozitivă, încurajatoare, copilul are încredere că este într-un loc bun și, chiar dacă nu e întotdeauna sigur pe răspuns, își asumă riscul.

Bunătatea, respectul, sinceritatea sunt, după părerea mea, la fel de importante ca rezultatele extraordinare la matematică, română, geografie, limbi străine etc.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Îmi aduc aminte perfect prima oră de CDON (Cunoștințe despre om și natură) de la „Grădinițele Arc-en-Ciel”, de pe strada Matei Voievod. Am intrat în sala din mijloc unde mă așteptau copiii așezați în ”U”, îndreptați cu fața la tablă și cu toți ochișorii lor ațintiți spre mine, am început să le povestesc despre ceea ce ne înconjoară. Am simțit emoție, responsabilitate, frica de a nu mă face înțeleasă și bucurie, când la final, copiii s-au strâns ciorchine în jurul meu într-o îmbrățișare comună. Am ieșit din clasă cu cămașa udă în spate, dar zic că a meritat fiecare picătură. Mi-a plăcut de îndată ce am început!

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Eu sunt profesor de geografie, îmi place și mă motivează acest lucru, dar nu poți fi un profesor bun dacă nu construiești o relație cu copiii, mai ales dacă ești și diriginte/mentor și lucrezi mai îndeaproape cu ei. Trebuie să le arăți cine ești ca persoană, ce valori ai și să comunici permanent cu ei. Comunicarea este elementul principal, pentru că servește la crearea de conexiuni între elev si profesor. Comunicarea și consecvența. Pe lângă predarea geografiei, treaba mea este să-l învăț pe copil să fie mai bun pentru viitor.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Un mediu de învățare eficient este acela în care toate „părțile” implicate învață unele de la altele. În timp ce elevii învață de la mine despre un anumit subiect, eu învăț de la ei cum să-mi fac lecțiile mai interesante pe viitor, folosindu-mă de întrebările lor. Astfel, ambele părți învață una de la cealaltă.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Nu toți copiii sunt motivați de aceleași lucruri. Unii sunt interesați doar dacă subiectul discutat îi ajută în „lumea reală” sau dacă există experimente practice, alții își doresc să folosim cât mai mult tehnologia, la polul opus fiind cei cărora le place să studieze hărțile/atlasele sau să lucreze în echipă. Ce fac eu ca să-i mențin interesați? Alternez lecțiile, astfel copiii cu preferințe diferite se concentrează pe lucrurile care le plac cel mai mult.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Îmi este dificil să aleg o singură carte, dar pot să spun că mai nou sunt atrasă de jurnalele de călătorie. Marius Chivu cu „Trei săptămâni în Himalaya” și „Trei săptămâni în Anzi” m-a cucerit definitiv. Asta pentru că îmi plac experiențele autentice trăite cât mai aproape de natură, dar și pentru că textul este însoțit de niște fotografii excepționale făcute chiar de către autor. De asemenea, Ana Hogaș și Ionuț Florea cu „Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa” sau „Prin praf și vise” de Roxana Valea sunt potrivite acum, pentru vacanță.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

În atâția ani de predare am nenumărate amintiri dragi, dar poate cea mai plină de emoție a fost cea din primul an de pandemie, când la serbare de iarnă, copiii fiind în online, au ridicat la camere, pe neașteptate, afișe de apreciere.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Calitate nu cantitate.

Îmbunătățirea calității educație prin programe mai puțin stufoase și concentrarea pe conținuturi. Cantitatea mare de informații duce la un nivel ridicat de stres, copiii nu știu pe ce să se concentreze, ba mai mult, au tendința să nu mai învețe sau să învețe strict pentru răspuns.

Consecvența

Sunt de acord cu inițiativele reformatoare, reale, dar într-un ritm normal. Orice intervenție în educație trebuie testată, începi cu clasele mici, aștepți rezultatele, le studiezi, mai apoi impui schimbarea. Atât noi, cât și copiii avem nevoie de stabilitate.

Omul sfințește locul

Profesorul este cel care creează contexte de învățare ținând cont de fiecare copil în parte, el însuși evoluând o dată cu acesta. Dăruirea profesorului are un rol important în modelarea viitorului adult de succes, cu valori autentice. Un sistem care se bucură de specialiști în educație cu astfel de calități, nu poate da greș in formarea unei societăți sănătoase.

Părinții, la vârsta copilăriei, îl sfătuiau să urmeze alt traseu profesional diferit față de cel artistic, dar Dragoș Popa organiza în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo încă de mic. Trotuarul îi era scenă, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortină. Mai târziu, la 16 ani, pe când era încă un adolescent în formare, și-a obținut titlul de „cel mai tânăr președinte de festival” care l-a urmărit ani la rând.

Proiectele în care și-a lăsat amprenta și pe care le ticluiește singur sau alături de o echipă sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Pe primul loc, Dragoș ar poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-a fondat și pe care îl conduce încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care a reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, cum ar fi Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

Întreaga sa existență se conturează în jurul creativității și a creației, pasiunea fiind cea care primează în orice activitate în care se implică. Îl găsim în ipostaza de coordonator, organizator, artist, mentor, realizator emisiuni radio, iar etichetele cu care defilează în societate,  îi definesc întreaga lui existență. Fiecare rol pe care l-a îmbrățișat și l-a câștigat cu demnitate. Să-l lăsam pe Dragoș Popa, totuși, să ne povestească mai multe despre frumoasa poveste a escapadei lui academice!

Dragoș, în jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

Dragos(te) și respect! Aceste două cuvinte reies din acel motto pe care l-am adoptat și care îmi ghidează pașii prin viață. Nu există interviu sau apariție pe scenă, în care să nu promovez această idee că „cei ce aduc soarele în viața altora, vor trăi și ei în lumină”, devenit deja un motto personal.

Cum te vezi prin ochii tăi proprii?

O persoană cu calități și defecte, dar care întrunește cu siguranță cele necesare pentru a confirma că motto-ul amintit anterior face parte din mine și mă reprezintă.

Ai crescut și te-ai format printre artiști. Ce înseamnă asta pentru tine?

Chiar dacă nu dorim, în mod inconștient, copiem elemente din mediul în care trăim. Este esențial, pentru succesul nostru să ne înconjurăm de oameni care ne sunt model în viață. Dacă privesc din exterior la personalitatea, realizările sau la aspirațiile mele, mă identific cu cei cu care am crescut.

Legat de formare, ce ai studiat mai concret? Ce te recomandă diploma sau diplomele?

Palmaresul meu cred că este cel care „mă recomandă”, însă diplomele atestă anumite priceperi. Pentru a răspunde punctual, amintesc Școala de Arte din Brașov (Muzică), Școala de Televiziune și Radio „Tudor Vornicu” din București (Editorial artistic), Facultatea de Științe ale Educației din Brașov (Pedagogie) și Facultatea de Științe și Arte din Târgoviște (Muzică). Impact semnificativ a avut și pregătirea mea pentru un an de zile la Academia de Muzică din Cluj, dar mult m-au ajutat și cursurile de MasterClass sau orele petrecute la anumite școli private. Le mulțumesc tuturor mentorilor și profesorilor.

Care a fost primul om care a descoperit valențele și talentul tău? Cine te-a încurajat să continui pe partea creativă ca și solist?

În cazul meu nu este vorba despre o persoană care m-a descoperit. Pur simplu, încă de mic copil organizam în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo. Trotuarul îmi era scena, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortina. Părinții m-au îndrumat într-o direcție total opusă domeniului artistic. Am descoperit singur că există o disciplină numită canto, iar apoi i-am rugat să mă însoțească la profesorul pe care îl găsisem prin internet. Pe parcurs mi-au fost alături oameni care reprezintă o inspirație pentru mine și de la care am învățat enorm. Eu i-am căutat, nu au picat din cer. Maestrul George Nicolescu, cel care a făcut ca piesa „Eternitate” să fie nemuritoare sau Ilie Micolov, autorul celebrei „Dragoste la prima vedere”, sunt printre maeștrii care m-au încurajat cu fiecare ocazie.

Între timp, ți-ai lărgit aria profesională. Ai devenit jurnalist radio-tv, ești implicat activ în diferite proiecte socio-culturale, ai și organizat propriile proiecte în care ți-ai pus amprenta în totalitate sau poate ai o mică echipă în spate cu care ticluiești noi și noi idei. Cum de faci atâtea?

Este adevărat că multe idei îmi aparțin, însă nu toate au pornit numai de la mine. Am o echipă mică, dar puternică. Atunci când proiectele noastre prind contur aduc beneficii comunității, iar ideile vin pur și simplu din pasiune. Nu îmi doresc să plec de pe lumea asta fără să las ceva în urmă! Pe de altă parte, anumite proiecte sunt un mijloc de formare pentru cei mai tineri decât mine, iar sentimentul că am contribuit la traseul lor profesional, mă face să mă simt util și împlinit. Eu îmi împlinesc cariera, iar ei, beneficiarii, își formează viitorul.

Primii bani din ce i-ai câștigat?

Primii bani i-am câștigat din muzică, în calitate de mentor vocal. Timp de un an, elevă mi-a fost o singură domnișoară în vârstă de 7 anișori. Ea și-a dorit să lucreze cu mine și este cea care m-a pornit pe acest drum. A rămas alături de mine timp de 8 ani, la fel ca și ceilalți tineri care s-au alăturat pe parcurs.

Care este povestea ta legată de radio?

Am debutat în televiziune cu o emisiune de travel. Televiziunea respectivă s-a închis, iar apoi am fost invitat să prezint știri radio. Am colaborat în acest sens cu Radio Brașov, Radio SuperFM, Radio România, iar în prezent fac parte din echipa KissFM, MagicFM și RockFM, la stația din Brașov. Povestea interesantă este că niciodată nu am mers să mă angajez, dar s-au deschis anumite portițe, iar eu am intrat și am rămas atât timp cât am simțit că locul meu este acolo.

Care sunt legăturile pe care le simți tu dintre artă și radio? Se îmbină cele două?

Cele două sunt strâns legate între ele și îmi este ușor să le gestionez. Creativitatea și creația sunt un liant între muzică și radio, în cazul meu.

Și apropo de activități, care sunt proiectele cele mai importante pentru tine? Îmi poți enumera câteva?

Așa cum ai amintit anterior, majoritatea proiectelor pe care le-am desfășurat sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Printre cele mai importante proiecte aș enumera emisiunile mele, materialele jurnalistice și totuși, cred că pe primul loc aș poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-am fondat și pe care îl conduc încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care am reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, printre care amintesc Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

Ce-ți aduc frumos pentru suflet toate aceste proiecte?

Sunt proiectele mele, dar sunt proiecte care au beneficiari. Asta înseamnă că prin intermediul acestora aduc un plus de valoare și fac un bine cuiva. Festivalurile și concursurile de muzică sunt în folosul tinerilor talentați, indiferent că vorbim despre cântăreți, dansatori sau actori. Spectacolele pe care le organizăm înfrumusețează viața culturală. Evenimentele caritabile sprijină anumite cauze, iar lista poate continua. Sufletește simt acea satisfacție că nu trăiesc degeaba și că implicarea mea este semnificativă pentru comunitate.

Din ce am aflat despre tine, ai ales cariera de pedagog vocal în detrimentul celei de solist. Ți-ai făcut și propria Școală de Arte la Zărnești, de unde provii tu. A fost ușor sau greu să câștigi încrederea părinților, a copiilor, a profesorilor?

Mult mai dificil a fost ca eu să prind încredere în mine. Susținerea din partea părinților și a copiilor era deja prezentă. Ei au fost cei care m-au căutat și mi-au propus să încep să predau cursuri, încă de pe vremea când eram adolescent, chiar dacă nu aveam pregătirea necesară. Încă de atunci am fost implicat în activități culturale și urcam pe scenă în calitate de solist. Probabil așa le-am câștigat încrederea. În altă ordine de idei, consider că nu a fost o alegere, ci mai degrabă asta mi-a fost rezervat. Este adevărat că ce e al tău e pus deoparte, în sensul că Dumnezeu are pentru fiecare darul său. Am studiat și m-am pregătit pentru ambele, însă cea de pedagog probabil că se potrivește mai mult cu personalitatea și cu menirea mea pe această lume.

Care a fost ultimul proiect pe care l–ai dezvoltat?

Festivalul național de interpretare vocală și instrumentală „Glasul Valahiei”, la care au participat anul acesta peste 200 de tineri artiști din 13 județe ale României, este cel mai recent proiect. Evenimentul își propune descoperirea și promovarea acestor soliști români, oferindu-le șansa de a cânta live pe scenă și de a obține titluri, distincții și premii.

Te-am zărit pe rețelele de socializare alături de maestra Felicia Filip. Ce v-a adus împreună?

Muzica este cea care ne-a unit la început și a fost un liant pentru tot ce a urmat. Empatia, solidaritatea, dragostea și respectul sunt valori care au consolidat relația noastră. Chiar dacă viața nu ne-a intersectat pașii zi de zi, atât sopranei Felicia Filip, cât și maestrului Cristian Mihăilescu, le datorez curajul și reușitele mele. Sentimentul că ei mă prețuiesc și că sunt acolo, undeva, m-a făcut să am curaj și să simt că pot. Prețuirea pe care mi-o poartă face parte din elementul magic care mi-a sporit evoluția pe plan personal și profesional. Sunt personalitățile pe care le admir cel mai mult.

„Dragoș Popa este strălucitor și un nume cu care eu mă mândresc! A învățat de la maeștrii săi și a știut cum să conducă totul spre succes, astfel devenind un exemplu pentru cei mai tineri decât el. Dragoș Popa este un tânăr de mare calitate, un caracter extraordinar, omul care duce până la capăt, cu strălucire, tot ceea ce începe. Este valoros, trebuie remarcat și pus în lumina lui adevărată!”, a declarat într-un interviu, soprana Felicia Filip.

Cât de mult te onorează, Dragoș, titlul de „cel mai tânăr președinte de festival”?

Este un titlu care mi-a marcat existența semnificativ. A fost și încă este un motor al proiectelor din trecut, a celor din prezent și viitor. Un titlu pe care mă rugam să nu îl mai aud, deoarece nu reușeam să mai scap de el și care totuși, iată, că mă urmărește și în prezent. Îmi doream să fie uitat pentru că celelalte realizări ale mele rămâneau în umbra acestui titlu. Mulți ani la rând, indiferent de situație, prezentarea mea oficială începea astfel. Acest titlu marchează prima mea apariție, la numai 16 ani, într-un ziar tipărit. Pe atunci, jurnaliștii selectau mult mai atent subiectele care urmau să fie livrate cititorilor.

Care este perspectiva ta de viitor? Ce vrei să ticluiești în perioada următoare?

Odată cu înaintarea în vârstă cresc nevoile personale, dar și responsabilitățile pentru familie. Doresc să îmi îmbunătățesc calitățile de antreprenor, iar cândva, să am posibilitatea să sprijin ONG-urile din România. Să fie acel sprijin pe care l-am primit foarte rar din partea agenților economici. Însă, oricum ar fi, viața m-a învățat că lucrurile bune ne ies cel mai bine atunci când le croșetăm în tăcere. Prefer să duc la bun sfârșit o idee, iar apoi să o prezint. Îi sfătuiesc pe toți să facă la fel!

Zile cu alegeri

Adolescentul din fața ta! E mic și mare deopotrivă… E special și bun și vesel și năstrușnic și visător și harnic și îndrăgostit și nesigur și debordând de siguranță, dornic de a conduce și dornic de a fi în umbră.

Este timpul să îl întrebi ce își dorește să facă în anii adolescenței. Tu vrei să fii lângă el, să îl susții, să îi susții visele, să îi susții pașii spre locul în care lui îi va fi bine. Este timpul să îl ajuți să numească punctul de energie dinăuntrul lui ce radiază căldură și putere și lumină.

Ești un părinte conectat și conștient. Îți faci temele pentru a avea o discuție matură și serioasă cu fiul sau fiica ta. Care este cel mai bun liceu pe care l-ar putea alege?

Cel mai bun liceu este cel ce îi pune la treabă punctele forte. Școala este despre el, despre valențele lui. El este în mijlocul acțiunii tuturor. Cel mai bun liceu este cel în care se va ști cum să i se potențeze atuurile și cum să i se dăruiască pârghiile ce o să-l susțină în toate direcțiile devenirii lui.

Cel mai bun liceu este acela în care copilul tău va fi respectat. Se va câștiga respect și se va dărui respect.

Cel mai bun liceu va avea acei dascăli care vor vedea ce este copilul și nu ce nu este el. Este locul în care fiul sau fiica ta va păși cu bucurie și încredere și nu cu teamă și apăsare. Patru ani va păși în acel loc. Și se va înalța academic și social.

Liceul cel mai bun prețuiește noul și îl va folosi cu ceea ce are el inovator. În cel mai bun liceu gândirea critică va fi stimulată și căutată, creativitatea va fi recunoscută și pusă la treabă; nimănui nu îi va fi frică de discuții deschise care au numitor comun, dar cuprind și păreri diferite.

Ce simți?

Ai bucurie în suflet când pășești în liceul ales de tine.  Îți plac coloanele de la intrare, îți plac panourile cu mesaje ce te însuflețesc, îți place scriitorul sau omul de știință al cărui bust îl vezi zilnic în holul de la intrare. Îi ști istoria, știi de ce e grozav să înveți acolo, știi ce te însuflețește. Pereții și scările au povești vechi și noi iar holurile răsună de râsetele tuturor generațiilor.

Care este tabloul complet?

Pentru ceea ce va fi adolescentul tău este important ca liceul pe care îl va urma să îi ofere posibilitatea de a se participa la activități extracurriculare, la activități ce îl duc spre lume și îl ajută să pună în practică ceea ce învață. Este important ca tânărul licean să poată să participe la activități ce îl stimulează, competiții, proiecte de voluntariat sau cursuri pentru dezvoltare personala.

În cel mai bun liceu înveți ceva mai mult decât diateze, matrice, integrale, reacții chimice, caracterizări de personaje și identificări ale eului liric, Constituțiile României, populația statelor Asiei și tehnicile de așchiere ale lemnului; în cel mai bun liceu înveți empatia, susținerea, camaraderia adevărată, altruismul,  toleranța. Înveți să te șlefuiești ca OM.

Și cel mai bun liceu din lume așteaptă. Voi l-ați găsit?

Sursă foto: wikipedia

Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta:

În cartea sa, American Technological Sublime, profesorul David E. Nye povestește despre prima Expoziție Universală organizată în SUA, în 1876, la Philadelphia. Întinsă pe 115 hectare, Expoziția va atrage în câteva luni 10 milioane de vizitatori și va reuni 37 de țări participante (ca fapt divers, România nu se numără printre ele, prima participare a țării noastre la o Expoziție Internațională de peste ocean va avea loc abia în 1939, la New York). Atracția centrală a acestui eveniment major a fost capodopera deja faimosului inginer american George H. Corliss. Laureat al Expoziției de la Paris din 1867, Corliss ridică în mijlocul Expoziției de la Philadelphia ceea ce s-ar putea cu ușurință numi „un monstru”: cel mai mare motor cu aburi creat vreodată în SUA – alcătuit două motoare gemene, cântărind împreună 600 de tone, cu un arbore de transmisie lung de 90 de metri. Iar în mijlocul acestui imens, tulburător și fascinant angrenaj, perla coroanei: o roată dințată colosală, de 56 de tone, cu diametrul de 9 metri învârtindu-se de 36 de ori pe minut, suficient cât să o poți privi hipnotizat și copleșit. Fiara capabilă să producă 1400 de cai-putere a fost pornită în cadrul ceremoniei de deschidere de către însuși Ulysses S. Grant, președintele SUA și Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, după citirea Declarației de Independență.

Nu-i greu de bănuit ce impresie formidabilă va fi făcut motorul lui Corliss. Viziune a „sublimului tehnologic”, expusă ca un nud, promisiune a puterii dezlănțuite a omului asupra naturii, spectacol de masivă eleganță și „poezie a mișcării mecanice”, cum l-a descris la vremea sa Scientific American. Însă, așa cum precizează John Kasson, spectatorii „nu vedeau motorul ca pe o lucrare de inginerie pură, care să fie apreciată doar după cât de eficientă este”. Cifrele le sunt străine, măsurătorile, randamentul posibil și caracteristicile de performanță la fel, și la fel și oportunitățile de utilizare. În ochii lor încă neobișnuiți cu un asemenea obiect, motorul Corliss nu este altceva decât… „o creatură mitologică”. Una care, în ciuda gabaritului imens, se mișcă – iar faptul de a fi în mișcare lasă impresia că are suflet și că există ceva omenesc în ea: e „înzestrată cu viață, și toate mișcările ei seamănă cu gesturile”. Ghidul tipărit al Expoziției chiar vorbește despre „nemaipomenita sa inimă de fier”. Percepția populară asupra mașinilor veacului este una antropomorfă, purtând întrucâtva chipul omului: mașinile „se așează și se încordează; devorează combustibil; scuipă fum; slujesc cu credință și, cel mai dramatic, se mișcă. Trenurile aleargă în galop, dau năvală și zburdă…” [1]

Episodul prezentării spectaculoase a motorului Corliss – precum și altele relatate de Nye – este emblematic pentru ilustrarea trecerii de la lumea-organism la lumea-mecanism, de la o cultură a uneltelor la una a mașinilor. În vechea lume-organism, omul se definea ca un microcosmos, reflexie a macrocosmosului cu care se află într-o strânsă împletire[2]. Odată cu progresiva instaurare a Mecanismului în cultură, omul va renunța la acest statut ontologic. Mașina – promisiune implacabilă a unui viitor manipulabil, mașina – supra-naturalul reper al unei Noi Lumi în care natura poate fi și chiar trebuie subjugată, mașina devine substitutul metaforic al Cosmosului. Iar în strălucirea ei nelumească și pe deplin nenaturală a Mașinii se oglindește – diform și magnific – însuși omul, care va deveni, prin aceeași pornire de a se reflecta în ceva mai grandios decât el, un micro-mecanism. Sub vraja puterii, omul se va căuta pe sine în măruntaiele colosale ale Leviathanul mecanic care-l va umili fascinându-l, care-l va coborî înălțându-l.

Relatarea lui Nye nu este însă de prea mare ajutor pentru a clarifica măcar puțin diferența dintre unelte și mașini, care ne interesează aici în mod special. Indiciile cu privire la acest aspect trebuie căutate în altă parte.

***

Într-o abordare mai analitică decât cea a lui Nye, Lewis Mumford, unul dintre cei mari istorici ai tehnologiei, urmărește ceea ce se întâmplă cu omenirea care nu mai privește fascinată la mașină, ci este integrată în cultura pe care mașina o generează. Mumford spune că distincția esențială dintre mașină și unealtă stă în “gradul de independență în operare față de îndemânarea și puterea motrică a operatorului: unealta se pretează la manipulare, mașina la acțiune automată. […] Diferența dintre unelte și mașini constă în gradul de automatizare atins: utilizatorul îndemânatic de unelte devine mai precis și mai automat, pe scurt, mai mecanic, pe măsură ce mișcările sale voluntare se înmagazinează ca reflexe”.[3]

Prin complexitatea din ce în ce mai mare, prin puterea ei, prin dimensiunile ei neomenești, tehnologia industrială – corespunzătoare erei tehnocratice de care vorbește Postman – se prezintă asupra omului nu ca o unealtă alcătuită după chipul și ajustată după puterile lui, ci ca un sistem impunător care trebuie alimentat cu energia omenească, pe care o multiplică. Aici nu mai contează îndemânarea omului, talentul-talantul său, ci capacitatea lui de a face sarcini repetitive. Pentru că nu poate înțelege toate procesele din fabrică, el trebuie să se rezume la a face un singur task. Forțat de aceste condiții, omul devine anonim, rotiță dințată care poate fi înlocuită de o alta[4], la fel de anonimă.

Privitorul extatic ce contemplă Mecanismul devine treptat utilizatorul ostatic ce servește Mecanismul.

Sub noua paradigmă culturală a Mecanismului, instituțiile tradiționale intră într-o criză fără precedent. Familia, comunitatea, biserica – toate funcționau pe vechiul model al organismului și valorizând omul și apreciindu-l în întregul lui. Toate pierd teren în fața marșului industrial care apreciază omul doar pentru capacitatea sa de a se comporta ca un mecanism, adică de a face un singur lucru, lipsit de orice sens intrinsec. Nu i se mai cere talent, meșteșug – pentru că acestea au chip!, i se cere eficiență și anonimitate[5]. În relația dintre om și mașină, omul este cel care trebuie să se con-formeze cerințelor mașinii. Sau cum suna motto-ul înfiorător al unei alte Expoziții Internaționale celebre, cea de la Chicago din 1933: “Știința descoperă, industria aplică, omul se conformează”.

E cazul să fac o mică paranteză aici – în zilele noastre, discursul oficial ne spune că dintotdeauna oamenii au căutat să inoveze permanent, să găsească mereu cea mai rapidă și economică soluție pentru a-și face viața mai ușoară și mai confortabilă. Această idee este pe cât de comodă, pe atât de falsă. În lumea-organism centrată pe om, tentația inovației tehnologice „disruptive” putea fi ținută sub control. Un exemplu excelent este cel al împăratului roman Vespasian (9-79 d. Hr.) – când i se propune de către un supus cu spirit practic un mecanism care ar fi făcut mult mai ieftină transportarea coloanelor grele la Roma, Vespasian îl răsplătește pe inventator, dar refuză: “cum voi mai putea hrăni oamenii?”[6]. 1500 de ani mai târziu, încă lucrurile nu stau mult mai bine pentru unele spirite inovative. În 1529, Anton Mőller din Danzig inventează războiul de țesut cu benzi – capabil să producă dintr-o dată nu una, ci șase țesături. Consiliul orășenesc nu pare să fie foarte impresionat de productivitatea imensă promisă de invenție. Nu îi ridică statuie inventatorului, nu îl face brand local, nu implementează invenția pe scară largă. Ba din contră, pentru a-și proteja țesătorii, interzice folosirea războiului de țesut cu benzi și hotărăște în secret să îl înece pe Mőller. Ceea ce se și întâmplă. Reflexe ale acestui mod de abordare a inovațiilor mai se găsesc până târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea. E cunoscut cazul lui Barthelemy Thimonnier, care inventează în 1830 prima mașină de cusut mecanică, ceea ce era să-l coste viața. 200 de croitori înfuriați îi prădează atelierul și îi dau foc. Thimmonier abia scapă fugind din Paris.

Închei paranteza și revin: pentru a face față condițiilor industriale, este imperios necesar ca omul să își piardă chipul, să se mecanizeze, să se depersonalizeze. Meșteșugarul lumii vechi, prin uneltele sale, producea obiecte unicat, care îi păstrau amprenta personală. Fabricile produc incomparabil mai multe obiecte, dar ele sunt identice[7], și cer oamenilor care le produc să fie identici, mai întâi în comportament, apoi în gândire. Așadar, trecerea de la unelte la mașini presupune nu doar un salt calitativ – în sensul complexității din ce în ce mai mari a mașinilor – ci și un salt cantitativ. Cantitatea de produse industriale care populează pământul începând cu industrialismul este incomparabil mai mare decât cantitatea de artefacte care înconjurau omul în lumea veche. Efectul asupra culturii este însă și unul calitativ – cu o viteză înspăimântătoare, ideea de unicat începe să dispară, odată cu ideea de creator personal. Ceea ce, pentru o cultură formată de creștinism, echivalează cu o implozie…

5. MAȘINA – OȚEL, PUTERE ȘI CONTROL

… Există în Biblie cel puțin o pildă despre exces, despre belșug, despre surplusul care trebuie gestionat. Este vorba de pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Rețineți care a fost primul lucru pe care l-a făcut bogatul, înainte de a-i spune sufletului “odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”? A dărâmat hambarele vechi – cu alte cuvinte a renunțat la modul său de viață, la tradiția sa, la armonie, la vechiul model, pentru a face loc noului model al supraabundenței. Nu și-a impus limite.[8]

Pilda poate fi o metaforă pentru transformarea culturii occidentale în trecerea ei către paradigma mecanică. O cultură a excesului, a netrebuitului, este prin definiție o cultură a distrugerii. Cum altfel se poate gestiona noua supraabundență tehnologică virtual nelimitată decât demolând vechile obiceiuri, înlocuind armonia cu natura cu controlul asupra naturii prin și mai multă tehnologie, prin și mai multe mașini și sisteme? Și chiar dacă multe dintre invențiile epocii mașinii vor fi avut o anume spontaneitate și adesea vor fi fost văzute inclusiv de inventatorii lor ca pe un dar de la Dumnezeu (deci nedatorându-se exclusiv omului) de pus tot în slujba lui Dumnezeu, mesajul intrinsec al noilor invenții este din ce în ce mai pregnant acesta: lumea este profund imperfectă[9] și omul este singurul care o poate îmbunătăți. Cum? Inventând din ce în ce mai mult.[10] Este, așadar, normal ca tehnocratul să aibă din ce în ce mai multă putere, mai mult control asupra naturii, ceea ce îl proiectează într-un rol simbolic privilegiat: “Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci”  afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea inginerul american George S. Morison.[11]

Renunțând la tonul grav de până acum, să încercăm să comparăm uneltele și mașin(ări)ile din acest punct de vedere, al complexității constructive și controlului exercitat asupra naturii. Am mai făcut această comparație „la firul ierbii” în altă parte, dar cred că își are locul și aici.

Să luăm de exemplu (nu de căpăstru) un cal înhămat la căruță și, pentru contrast, în colțul opus al ringului, un foarte modest Porsche. Cu toții putem intui într-o mare măsură că o căruță e o unealtă, dar un Porsche care depășește în trombă susnumita căruță este totuși cu mult mai mult decât o unealtă; e o mașină(rie). Poate că diferența esențială dintre unelte și mașinării ține de complexitatea procesului de proiectare, a celui de fabricație[12] sau al mentenanței și degradării. De faptul că pentru a obține un Porsche ai nevoie de sute de procese extrem de precise, de specializate și de bine coordonate, de la mineritul pentru materiile prime în toate colțurile lumii, până la ultimul polish cu cosmetice auto dedicate, pe când pentru o căruță de lemn ai nevoie de ceva lemn, ceva fier, două sau patru mâini dibace și de vreo două-trei… unelte. Porsche e alcătuită, cam ca orice automobil, din vreo 30.000 de piese, căruța – din câteva zeci sau puțin peste o sută. Porsche e produsul unui colos industrial, căruța e artefactul unui nene priceput. Pentru a menține în funcțiune căruța cu cal, trebuie să ai ceva teren și încă două trei unelte cu care să îi faci rost de hrană calului, căruța nu consumă nimic, mai eco-bio-carbon-friendly nu se poate. Astfel, controlul pe care îl exerciți asupra naturii este local, limitat și seamănă mai degrabă cu o colaborare cu ea – de vreme ce produsele secundare ale calului sunt folosite drept îngrășământ ori material pentru tencuit zidurile, în amestec cu lutul. De partea cealaltă, pentru a menține Porsche-le în stare de funcționare – ai nevoie în primul rând de bani (mulți!) cu care să întreții nu doar mașina propriu-zisă, ci și următoarele: un întreg sistem global de producție și transport de piese de schimb, de service-uri și stații de ITP, de parcări, de autostrăzi cu industriile aferente, de benzinării cu industriile aferente, de asigurări RCA și CASCO, și așa mai departe, inclusiv industria de brăduți parfumați de agățat la oglindă. Cred că e mai clar acum că acei câteva sute de cai putere livrați de Porsche cer de la noi, ca persoane și ca societate, cu mult mai mult control asupra naturii decât același număr de cai adevărați. Acest control nu mai seamănă cu o colaborare armonioasă cu natura, ci o exploatare crudă – pentru că noi nu mai dăm nimic înapoi, în afară de deșeuri, pentru că nimeni nu poate fi empatic cu rețeaua de benzinării, pentru că nu ne trasăm nici o limită…

“La baza tehnologiei moderne stă dorința de putere”, spune filosoful și inginerul Egbert Schuurman[13]. Astăzi noi nu mai stăpânim natura precum în Psalmul al 8-lea, slăvindu-L pe Dumnezeu, recunoscându-L ca sursă primă a Darului care ne-a fost înmânat: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”. [14] Și nu este deloc întâmplător faptul că natura a fost transformată într-o simplă resursă pe care o stoarcem la maximum în aceeași epocă în care a avut loc eliminarea conceptuală a lui Dumnezeu-Dăruitorul din lume. Darul de al cărui Dăruitor am uitat se golește de sens, devine un simplu obiect fără valoare, care poate fi manipulat fără scrupule și fără teama unor consecințe.

Cât despre control, ar fi de remarcat că diavolul, în confruntarea lui cea mai furibundă cu Hristos, cea din pustia Carantaniei, se folosește în mod explicit de seducția controlului asupra naturii și puterii în prima și cea de-a treia ispitire  – “zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3) și “Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.” (Matei 4, 8-9).

Începând cu epoca industrială, prin puterea conjugată a mașinilor pe care pretinde că le controlează deplin, omul va urmări obsedant să înfrângă barierele naturale – va vrea să zboare cât mai sus, să pătrundă cât mai adânc în măruntaiele pământului, să se deplaseze cât mai repede. Natura – ce odinioară era văzută ca un dar – trebuie cucerită acum ca pe un inamic, nu iubită, respectată și contemplată ca pe o creație a lui Dumnezeu. Controlul se extinde astăzi și asupra vieții și morții – căutăm ca prin tehnologie să controlăm cât mai mult viața (transplantul, contracepția și avortul sunt tehnicile cele mai vizibile pentru și, din păcate, printre creștini) și să nu mai murim sau dacă tot e să murim, să murim controlat (prin tehnica eutanasierii). Firește, omul câștigă o putere (inclusiv fizică) incomparabil mai mare decât a strămoșilor săi. Însă prețul pe care îl plătește pentru asta pare a fi renunțarea la smerenie. Fără a fi capabil de cine știe ce subtilități filocalice, îndrăznesc să afirm că smerenia nu poate exista fără conștientizarea unor limite – că suntem mult mai mult creaturi decât creatori, iar creatori suntem numai cât ne este dat să fim. Atâta vreme cât înțelegem că suntem limitați, nu ne putem crede zei sau ființe atotputernice[15]. Or, această mentalitate a controlului, alimentată de o tehnologie din ce în ce mai puternică – această obsesie de a sări mereu peste propria umbră, este incompatibilă cu smerenia. Prin mașini, controlul este virtualmente nelimitat; pentru că mereu pot fi „îmbunătățite”, nu există niciodată prea mult control și prea multă putere, întotdeauna mai există ceva din lumea materială care trebuie supus tehnologiei (inclusiv colonizarea și exploatarea resurselor altor planete, una dintre cele mai preganante obsesii tehnofile recente). Or, un asemenea demers a fost imposibil de gândit câtă vreme omenirea dispunea de unelte – artefacte limitate prin însăși „natura” lor, de extensii apropiate corpului omenesc…

Spuneam că motorul Corliss – puternicul și nesmeritul simbol tehnologic cu care am deschis acest episod – a fost pus în funcțiune către doi șefi de stat. Aceștia însă au urmat pas cu pas instrucțiunile directe unui… inginer. O inversiune ierarhică în premieră istorică, așa cum s-a remarcat de atunci. Din cauza complexității ei inaccesibile pentru oamenii de rând, lumea-mecanism nu poate fi stăpânită decât de către tehnicieni. Ceea ce, după cum vom vedea în continuare, nu o va împiedica să capete stranii valențe religioase. Ba dimpotrivă…

(va urma)

[1] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 123

[2] Viziune comună părinților răsăriteni (Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul)  și apuseni (Toma d’Aquino, Honorius de Autun). Vezi Jean Hani, Symbolism of Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2007, p. 42

[3] Lewis Mumford, Technics and Civilization, University of Chicago Press, 2010 pp. 10-11

[4] „Există o diferență între folosirea unei mașini pentru a extinde capabilitățile umane, și folosirea ei pentru a contracta, elimina sau înlocui funcțiile umane”. – Lewis Mumford, The Myth of the Machine, vol. II – The Pentagon of Power, HBJ, 1974, p. 195

[5] „Tehnologiile tradiționale sau premoderne rareori pun accentul pe eficiența operării, nu doar pentru că rareori există o metodă pentru calculul eficienței în mod sistematic, dar și pentru că activitatea tehnică este văzută ca având o valoare inerentă”. – Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994, p. 259

[6] Langdon Winner, Citizen Virtues in a Technological Order, în Eric Katz et. al (eds.) – Controlling Technology: Contemporary Issues, Prometheus, 2003, p. 387

[7] „Tehnica se referă la o producere unică, în vreme ce tehnologia conotează o multiplicitate a producției”. – Mitcham, op. cit, p. 236

[8]  Unul dintre numele cu care țăranii noștri îl numeau pe diavol este „Netrebuitul„. Adică răul este în toate lucrurile care nu ne trebuie, care sunt în exces. Vezi Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005

[9] Ideea de organism nu conține în sine posibilitatea îmbunătățirii perpetue. Ideea de mecanism, da. Probabil că aceasta explică de ce culturile tehnocratice, formate de metafora mecanismului, sunt și cele mai medicalizate și mai obsedate de control.

[10] Vezi A. N. Whitehead spunea că marea revoluţie adusă de secolul 19 a fost inventarea metodei de a inventa.

[11] Vezi David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1999, cap. 7

[12] Desigur, putem găsi uşor câteva exemple care fac ca această distincţie să pară ambiguă. Bicicleta, în simplitatea ei (mă rog, simplitatea designului la care s-a ajuns abia prin 1886, după vreo 60 de ani de rafinare), pare a fi o unealtă, pentru că e acţionată de forţa utilizatorului, însă procesul ei de fabricare e unul suficient de complex pentru a o considera o maşinărie. Sunt tentat să cred că pistoalele cu încărcare manuală şi produse manual, de la chinezi la mongoli şi arabi, pot fi luate drept unelte, dar nu şi proto-mitraliera din anii 1860, a lui Richard Gatling.

[13] Egbert Schuurman, A Christian Philosophical Perspective on Technology, în Carl Mitcham și Jim Grote (eds.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, p. 116

[14] Vezi și Psalmul 77, 72  unde David este dat ca un exemplu de măiestrie în stăpânire, tocmai pentru că îndeplinește precondiția inocenței. De remarcat în verset și prezența lui kaph – despre care am povestit în episodul al 3-lea al serialului.

[15] „trupurile noastre sunt mărturia faptului că nu avem controlul suprem. Nu suntem suverani. Nu suntem zei. Urâm acest lucru și căutăm să-l negăm din toate puterile. Astfel, încercarea de a înfrunta limitările trupurilor noastre și dorința de a controla viața și moartea sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași lucru.” – Carl R. Trueman – Delighting in Death

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7