Firește, trecerea de la lumea-organism la lumea-mecanism nu se face brusc, nici liniar, nici prin ordonanță de urgență. Mutația nu e lipsită de lungi și ambigue perioade de tranziție, prilej pentru multe evenimente semnificative, precum acesta:
În cartea sa, American Technological Sublime, profesorul David E. Nye povestește despre prima Expoziție Universală organizată în SUA, în 1876, la Philadelphia. Întinsă pe 115 hectare, Expoziția va atrage în câteva luni 10 milioane de vizitatori și va reuni 37 de țări participante (ca fapt divers, România nu se numără printre ele, prima participare a țării noastre la o Expoziție Internațională de peste ocean va avea loc abia în 1939, la New York). Atracția centrală a acestui eveniment major a fost capodopera deja faimosului inginer american George H. Corliss. Laureat al Expoziției de la Paris din 1867, Corliss ridică în mijlocul Expoziției de la Philadelphia ceea ce s-ar putea cu ușurință numi „un monstru”: cel mai mare motor cu aburi creat vreodată în SUA – alcătuit două motoare gemene, cântărind împreună 600 de tone, cu un arbore de transmisie lung de 90 de metri. Iar în mijlocul acestui imens, tulburător și fascinant angrenaj, perla coroanei: o roată dințată colosală, de 56 de tone, cu diametrul de 9 metri învârtindu-se de 36 de ori pe minut, suficient cât să o poți privi hipnotizat și copleșit. Fiara capabilă să producă 1400 de cai-putere a fost pornită în cadrul ceremoniei de deschidere de către însuși Ulysses S. Grant, președintele SUA și Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, după citirea Declarației de Independență.
Nu-i greu de bănuit ce impresie formidabilă va fi făcut motorul lui Corliss. Viziune a „sublimului tehnologic”, expusă ca un nud, promisiune a puterii dezlănțuite a omului asupra naturii, spectacol de masivă eleganță și „poezie a mișcării mecanice”, cum l-a descris la vremea sa Scientific American. Însă, așa cum precizează John Kasson, spectatorii „nu vedeau motorul ca pe o lucrare de inginerie pură, care să fie apreciată doar după cât de eficientă este”. Cifrele le sunt străine, măsurătorile, randamentul posibil și caracteristicile de performanță la fel, și la fel și oportunitățile de utilizare. În ochii lor încă neobișnuiți cu un asemenea obiect, motorul Corliss nu este altceva decât… „o creatură mitologică”. Una care, în ciuda gabaritului imens, se mișcă – iar faptul de a fi în mișcare lasă impresia că are suflet și că există ceva omenesc în ea: e „înzestrată cu viață, și toate mișcările ei seamănă cu gesturile”. Ghidul tipărit al Expoziției chiar vorbește despre „nemaipomenita sa inimă de fier”. Percepția populară asupra mașinilor veacului este una antropomorfă, purtând întrucâtva chipul omului: mașinile „se așează și se încordează; devorează combustibil; scuipă fum; slujesc cu credință și, cel mai dramatic, se mișcă. Trenurile aleargă în galop, dau năvală și zburdă…” [1]
Episodul prezentării spectaculoase a motorului Corliss – precum și altele relatate de Nye – este emblematic pentru ilustrarea trecerii de la lumea-organism la lumea-mecanism, de la o cultură a uneltelor la una a mașinilor. În vechea lume-organism, omul se definea ca un microcosmos, reflexie a macrocosmosului cu care se află într-o strânsă împletire[2]. Odată cu progresiva instaurare a Mecanismului în cultură, omul va renunța la acest statut ontologic. Mașina – promisiune implacabilă a unui viitor manipulabil, mașina – supra-naturalul reper al unei Noi Lumi în care natura poate fi și chiar trebuie subjugată, mașina devine substitutul metaforic al Cosmosului. Iar în strălucirea ei nelumească și pe deplin nenaturală a Mașinii se oglindește – diform și magnific – însuși omul, care va deveni, prin aceeași pornire de a se reflecta în ceva mai grandios decât el, un micro-mecanism. Sub vraja puterii, omul se va căuta pe sine în măruntaiele colosale ale Leviathanul mecanic care-l va umili fascinându-l, care-l va coborî înălțându-l.
Relatarea lui Nye nu este însă de prea mare ajutor pentru a clarifica măcar puțin diferența dintre unelte și mașini, care ne interesează aici în mod special. Indiciile cu privire la acest aspect trebuie căutate în altă parte.
***
Într-o abordare mai analitică decât cea a lui Nye, Lewis Mumford, unul dintre cei mari istorici ai tehnologiei, urmărește ceea ce se întâmplă cu omenirea care nu mai privește fascinată la mașină, ci este integrată în cultura pe care mașina o generează. Mumford spune că distincția esențială dintre mașină și unealtă stă în “gradul de independență în operare față de îndemânarea și puterea motrică a operatorului: unealta se pretează la manipulare, mașina la acțiune automată. […] Diferența dintre unelte și mașini constă în gradul de automatizare atins: utilizatorul îndemânatic de unelte devine mai precis și mai automat, pe scurt, mai mecanic, pe măsură ce mișcările sale voluntare se înmagazinează ca reflexe”.[3]
Prin complexitatea din ce în ce mai mare, prin puterea ei, prin dimensiunile ei neomenești, tehnologia industrială – corespunzătoare erei tehnocratice de care vorbește Postman – se prezintă asupra omului nu ca o unealtă alcătuită după chipul și ajustată după puterile lui, ci ca un sistem impunător care trebuie alimentat cu energia omenească, pe care o multiplică. Aici nu mai contează îndemânarea omului, talentul-talantul său, ci capacitatea lui de a face sarcini repetitive. Pentru că nu poate înțelege toate procesele din fabrică, el trebuie să se rezume la a face un singur task. Forțat de aceste condiții, omul devine anonim, rotiță dințată care poate fi înlocuită de o alta[4], la fel de anonimă.
Privitorul extatic ce contemplă Mecanismul devine treptat utilizatorul ostatic ce servește Mecanismul.
Sub noua paradigmă culturală a Mecanismului, instituțiile tradiționale intră într-o criză fără precedent. Familia, comunitatea, biserica – toate funcționau pe vechiul model al organismului și valorizând omul și apreciindu-l în întregul lui. Toate pierd teren în fața marșului industrial care apreciază omul doar pentru capacitatea sa de a se comporta ca un mecanism, adică de a face un singur lucru, lipsit de orice sens intrinsec. Nu i se mai cere talent, meșteșug – pentru că acestea au chip!, i se cere eficiență și anonimitate[5]. În relația dintre om și mașină, omul este cel care trebuie să se con-formeze cerințelor mașinii. Sau cum suna motto-ul înfiorător al unei alte Expoziții Internaționale celebre, cea de la Chicago din 1933: “Știința descoperă, industria aplică, omul se conformează”.
E cazul să fac o mică paranteză aici – în zilele noastre, discursul oficial ne spune că dintotdeauna oamenii au căutat să inoveze permanent, să găsească mereu cea mai rapidă și economică soluție pentru a-și face viața mai ușoară și mai confortabilă. Această idee este pe cât de comodă, pe atât de falsă. În lumea-organism centrată pe om, tentația inovației tehnologice „disruptive” putea fi ținută sub control. Un exemplu excelent este cel al împăratului roman Vespasian (9-79 d. Hr.) – când i se propune de către un supus cu spirit practic un mecanism care ar fi făcut mult mai ieftină transportarea coloanelor grele la Roma, Vespasian îl răsplătește pe inventator, dar refuză: “cum voi mai putea hrăni oamenii?”[6]. 1500 de ani mai târziu, încă lucrurile nu stau mult mai bine pentru unele spirite inovative. În 1529, Anton Mőller din Danzig inventează războiul de țesut cu benzi – capabil să producă dintr-o dată nu una, ci șase țesături. Consiliul orășenesc nu pare să fie foarte impresionat de productivitatea imensă promisă de invenție. Nu îi ridică statuie inventatorului, nu îl face brand local, nu implementează invenția pe scară largă. Ba din contră, pentru a-și proteja țesătorii, interzice folosirea războiului de țesut cu benzi și hotărăște în secret să îl înece pe Mőller. Ceea ce se și întâmplă. Reflexe ale acestui mod de abordare a inovațiilor mai se găsesc până târziu, spre jumătatea secolului al XIX-lea. E cunoscut cazul lui Barthelemy Thimonnier, care inventează în 1830 prima mașină de cusut mecanică, ceea ce era să-l coste viața. 200 de croitori înfuriați îi prădează atelierul și îi dau foc. Thimmonier abia scapă fugind din Paris.
Închei paranteza și revin: pentru a face față condițiilor industriale, este imperios necesar ca omul să își piardă chipul, să se mecanizeze, să se depersonalizeze. Meșteșugarul lumii vechi, prin uneltele sale, producea obiecte unicat, care îi păstrau amprenta personală. Fabricile produc incomparabil mai multe obiecte, dar ele sunt identice[7], și cer oamenilor care le produc să fie identici, mai întâi în comportament, apoi în gândire. Așadar, trecerea de la unelte la mașini presupune nu doar un salt calitativ – în sensul complexității din ce în ce mai mari a mașinilor – ci și un salt cantitativ. Cantitatea de produse industriale care populează pământul începând cu industrialismul este incomparabil mai mare decât cantitatea de artefacte care înconjurau omul în lumea veche. Efectul asupra culturii este însă și unul calitativ – cu o viteză înspăimântătoare, ideea de unicat începe să dispară, odată cu ideea de creator personal. Ceea ce, pentru o cultură formată de creștinism, echivalează cu o implozie…
5. MAȘINA – OȚEL, PUTERE ȘI CONTROL
… Există în Biblie cel puțin o pildă despre exces, despre belșug, despre surplusul care trebuie gestionat. Este vorba de pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Rețineți care a fost primul lucru pe care l-a făcut bogatul, înainte de a-i spune sufletului “odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”? A dărâmat hambarele vechi – cu alte cuvinte a renunțat la modul său de viață, la tradiția sa, la armonie, la vechiul model, pentru a face loc noului model al supraabundenței. Nu și-a impus limite.[8]
Pilda poate fi o metaforă pentru transformarea culturii occidentale în trecerea ei către paradigma mecanică. O cultură a excesului, a netrebuitului, este prin definiție o cultură a distrugerii. Cum altfel se poate gestiona noua supraabundență tehnologică virtual nelimitată decât demolând vechile obiceiuri, înlocuind armonia cu natura cu controlul asupra naturii prin și mai multă tehnologie, prin și mai multe mașini și sisteme? Și chiar dacă multe dintre invențiile epocii mașinii vor fi avut o anume spontaneitate și adesea vor fi fost văzute inclusiv de inventatorii lor ca pe un dar de la Dumnezeu (deci nedatorându-se exclusiv omului) de pus tot în slujba lui Dumnezeu, mesajul intrinsec al noilor invenții este din ce în ce mai pregnant acesta: lumea este profund imperfectă[9] și omul este singurul care o poate îmbunătăți. Cum? Inventând din ce în ce mai mult.[10] Este, așadar, normal ca tehnocratul să aibă din ce în ce mai multă putere, mai mult control asupra naturii, ceea ce îl proiectează într-un rol simbolic privilegiat: “Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci” afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea inginerul american George S. Morison.[11]
Renunțând la tonul grav de până acum, să încercăm să comparăm uneltele și mașin(ări)ile din acest punct de vedere, al complexității constructive și controlului exercitat asupra naturii. Am mai făcut această comparație „la firul ierbii” în altă parte, dar cred că își are locul și aici.
Să luăm de exemplu (nu de căpăstru) un cal înhămat la căruță și, pentru contrast, în colțul opus al ringului, un foarte modest Porsche. Cu toții putem intui într-o mare măsură că o căruță e o unealtă, dar un Porsche care depășește în trombă susnumita căruță este totuși cu mult mai mult decât o unealtă; e o mașină(rie). Poate că diferența esențială dintre unelte și mașinării ține de complexitatea procesului de proiectare, a celui de fabricație[12] sau al mentenanței și degradării. De faptul că pentru a obține un Porsche ai nevoie de sute de procese extrem de precise, de specializate și de bine coordonate, de la mineritul pentru materiile prime în toate colțurile lumii, până la ultimul polish cu cosmetice auto dedicate, pe când pentru o căruță de lemn ai nevoie de ceva lemn, ceva fier, două sau patru mâini dibace și de vreo două-trei… unelte. Porsche e alcătuită, cam ca orice automobil, din vreo 30.000 de piese, căruța – din câteva zeci sau puțin peste o sută. Porsche e produsul unui colos industrial, căruța e artefactul unui nene priceput. Pentru a menține în funcțiune căruța cu cal, trebuie să ai ceva teren și încă două trei unelte cu care să îi faci rost de hrană calului, căruța nu consumă nimic, mai eco-bio-carbon-friendly nu se poate. Astfel, controlul pe care îl exerciți asupra naturii este local, limitat și seamănă mai degrabă cu o colaborare cu ea – de vreme ce produsele secundare ale calului sunt folosite drept îngrășământ ori material pentru tencuit zidurile, în amestec cu lutul. De partea cealaltă, pentru a menține Porsche-le în stare de funcționare – ai nevoie în primul rând de bani (mulți!) cu care să întreții nu doar mașina propriu-zisă, ci și următoarele: un întreg sistem global de producție și transport de piese de schimb, de service-uri și stații de ITP, de parcări, de autostrăzi cu industriile aferente, de benzinării cu industriile aferente, de asigurări RCA și CASCO, și așa mai departe, inclusiv industria de brăduți parfumați de agățat la oglindă. Cred că e mai clar acum că acei câteva sute de cai putere livrați de Porsche cer de la noi, ca persoane și ca societate, cu mult mai mult control asupra naturii decât același număr de cai adevărați. Acest control nu mai seamănă cu o colaborare armonioasă cu natura, ci o exploatare crudă – pentru că noi nu mai dăm nimic înapoi, în afară de deșeuri, pentru că nimeni nu poate fi empatic cu rețeaua de benzinării, pentru că nu ne trasăm nici o limită…
“La baza tehnologiei moderne stă dorința de putere”, spune filosoful și inginerul Egbert Schuurman[13]. Astăzi noi nu mai stăpânim natura precum în Psalmul al 8-lea, slăvindu-L pe Dumnezeu, recunoscându-L ca sursă primă a Darului care ne-a fost înmânat: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”. [14] Și nu este deloc întâmplător faptul că natura a fost transformată într-o simplă resursă pe care o stoarcem la maximum în aceeași epocă în care a avut loc eliminarea conceptuală a lui Dumnezeu-Dăruitorul din lume. Darul de al cărui Dăruitor am uitat se golește de sens, devine un simplu obiect fără valoare, care poate fi manipulat fără scrupule și fără teama unor consecințe.
Cât despre control, ar fi de remarcat că diavolul, în confruntarea lui cea mai furibundă cu Hristos, cea din pustia Carantaniei, se folosește în mod explicit de seducția controlului asupra naturii și puterii în prima și cea de-a treia ispitire – “zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4,3) și “Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.” (Matei 4, 8-9).
Începând cu epoca industrială, prin puterea conjugată a mașinilor pe care pretinde că le controlează deplin, omul va urmări obsedant să înfrângă barierele naturale – va vrea să zboare cât mai sus, să pătrundă cât mai adânc în măruntaiele pământului, să se deplaseze cât mai repede. Natura – ce odinioară era văzută ca un dar – trebuie cucerită acum ca pe un inamic, nu iubită, respectată și contemplată ca pe o creație a lui Dumnezeu. Controlul se extinde astăzi și asupra vieții și morții – căutăm ca prin tehnologie să controlăm cât mai mult viața (transplantul, contracepția și avortul sunt tehnicile cele mai vizibile pentru și, din păcate, printre creștini) și să nu mai murim sau dacă tot e să murim, să murim controlat (prin tehnica eutanasierii). Firește, omul câștigă o putere (inclusiv fizică) incomparabil mai mare decât a strămoșilor săi. Însă prețul pe care îl plătește pentru asta pare a fi renunțarea la smerenie. Fără a fi capabil de cine știe ce subtilități filocalice, îndrăznesc să afirm că smerenia nu poate exista fără conștientizarea unor limite – că suntem mult mai mult creaturi decât creatori, iar creatori suntem numai cât ne este dat să fim. Atâta vreme cât înțelegem că suntem limitați, nu ne putem crede zei sau ființe atotputernice[15]. Or, această mentalitate a controlului, alimentată de o tehnologie din ce în ce mai puternică – această obsesie de a sări mereu peste propria umbră, este incompatibilă cu smerenia. Prin mașini, controlul este virtualmente nelimitat; pentru că mereu pot fi „îmbunătățite”, nu există niciodată prea mult control și prea multă putere, întotdeauna mai există ceva din lumea materială care trebuie supus tehnologiei (inclusiv colonizarea și exploatarea resurselor altor planete, una dintre cele mai preganante obsesii tehnofile recente). Or, un asemenea demers a fost imposibil de gândit câtă vreme omenirea dispunea de unelte – artefacte limitate prin însăși „natura” lor, de extensii apropiate corpului omenesc…
Spuneam că motorul Corliss – puternicul și nesmeritul simbol tehnologic cu care am deschis acest episod – a fost pus în funcțiune către doi șefi de stat. Aceștia însă au urmat pas cu pas instrucțiunile directe unui… inginer. O inversiune ierarhică în premieră istorică, așa cum s-a remarcat de atunci. Din cauza complexității ei inaccesibile pentru oamenii de rând, lumea-mecanism nu poate fi stăpânită decât de către tehnicieni. Ceea ce, după cum vom vedea în continuare, nu o va împiedica să capete stranii valențe religioase. Ba dimpotrivă…
(va urma)
[1] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 123
[2] Viziune comună părinților răsăriteni (Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul) și apuseni (Toma d’Aquino, Honorius de Autun). Vezi Jean Hani, Symbolism of Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2007, p. 42
[3] Lewis Mumford, Technics and Civilization, University of Chicago Press, 2010 pp. 10-11
[4] „Există o diferență între folosirea unei mașini pentru a extinde capabilitățile umane, și folosirea ei pentru a contracta, elimina sau înlocui funcțiile umane”. – Lewis Mumford, The Myth of the Machine, vol. II – The Pentagon of Power, HBJ, 1974, p. 195
[5] „Tehnologiile tradiționale sau premoderne rareori pun accentul pe eficiența operării, nu doar pentru că rareori există o metodă pentru calculul eficienței în mod sistematic, dar și pentru că activitatea tehnică este văzută ca având o valoare inerentă”. – Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994, p. 259
[6] Langdon Winner, Citizen Virtues in a Technological Order, în Eric Katz et. al (eds.) – Controlling Technology: Contemporary Issues, Prometheus, 2003, p. 387
[7] „Tehnica se referă la o producere unică, în vreme ce tehnologia conotează o multiplicitate a producției”. – Mitcham, op. cit, p. 236
[8] Unul dintre numele cu care țăranii noștri îl numeau pe diavol este „Netrebuitul„. Adică răul este în toate lucrurile care nu ne trebuie, care sunt în exces. Vezi Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005
[9] Ideea de organism nu conține în sine posibilitatea îmbunătățirii perpetue. Ideea de mecanism, da. Probabil că aceasta explică de ce culturile tehnocratice, formate de metafora mecanismului, sunt și cele mai medicalizate și mai obsedate de control.
[10] Vezi A. N. Whitehead spunea că marea revoluţie adusă de secolul 19 a fost inventarea metodei de a inventa.
[11] Vezi David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1999, cap. 7
[12] Desigur, putem găsi uşor câteva exemple care fac ca această distincţie să pară ambiguă. Bicicleta, în simplitatea ei (mă rog, simplitatea designului la care s-a ajuns abia prin 1886, după vreo 60 de ani de rafinare), pare a fi o unealtă, pentru că e acţionată de forţa utilizatorului, însă procesul ei de fabricare e unul suficient de complex pentru a o considera o maşinărie. Sunt tentat să cred că pistoalele cu încărcare manuală şi produse manual, de la chinezi la mongoli şi arabi, pot fi luate drept unelte, dar nu şi proto-mitraliera din anii 1860, a lui Richard Gatling.
[13] Egbert Schuurman, A Christian Philosophical Perspective on Technology, în Carl Mitcham și Jim Grote (eds.) – Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, University Press of America, 1984, p. 116
[14] Vezi și Psalmul 77, 72 unde David este dat ca un exemplu de măiestrie în stăpânire, tocmai pentru că îndeplinește precondiția inocenței. De remarcat în verset și prezența lui kaph – despre care am povestit în episodul al 3-lea al serialului.
[15] „trupurile noastre sunt mărturia faptului că nu avem controlul suprem. Nu suntem suverani. Nu suntem zei. Urâm acest lucru și căutăm să-l negăm din toate puterile. Astfel, încercarea de a înfrunta limitările trupurilor noastre și dorința de a controla viața și moartea sunt, de fapt, două aspecte ale aceluiași lucru.” – Carl R. Trueman – Delighting in Death
