Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Dacă privim Centenarul ca pe o realizare singulară a românilor de la 1918, greşim. El este, mai mult decât atât, împlinirea cea mai frumoasă a unor eforturi istorice româneşti de independenţă şi autoguvernare, culminând cu clipa de aur din acel mitic 1 decembrie. Iar povestea lui Bogdan I, român şi “infidelul notoriu al regelui” maghiar, care a făcut Moldova independentă sfidându-i (şi bătându-i) pe unguri, o dovedeşte cum nu se poate mai bine.

“În secolul al XIV-lea, Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul Ungar, dar încă organizat ca ţară românească, sub forma tradiţională a unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau în formele lor consacrate. Astfel, adunarea tuturor cnezilor ţării (omnes kenesii Terre Maramororsiensis) – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva problemele obişnuite şi spre a alege voievodul. Maramureşul era un voievodat românesc, aşa cum fusese Transilvania, numai că, spre deosebire de Transilvania propriu-zisă, supunerea acestuia de către Ungaria începuse mult mai târziu”, arată lucrarea “Istoria Transilvaniei” (autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016).

Până pe la 1400, subliniază autorii, toţi feudalii maramureşeni sunt români, ca şi populaţia satelor. Coloniştii germani şi maghiari sunt aduşi de regalitate la începutul secolului al XIV-lea, ev în care autorităţile regatului încercau să înlocuiască instituţiile româneşti (voievodatul, stăpânirea cnezilor, dreptul românesc etc.) cu instituţiile noi, aduse dinspre Apus (comitatul, stăpânirea nobililor, dreptul oficial din regat etc.). şi să colonizeze acolo populaţii străine. Rezultatul a fost că unii dintre feudalii români s-au adaptat noii situaţii, pentru a-şi menţine privilegiile, iar alţii s-au răzvrătit contra puterii maghiare. Din prima categorie face parte un nobil local (fost cnez), numit Dragoş, pe care regele ungur l-a trimis în Moldova pe la jumătatea secolului al XIV-lea, “spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele suveranului ungur”.

Însă nu despre “descălecatul” lui Dragoş-Vodă este vorba aici, ci ne vom opri asupra figurii altui român, din a doua categorie, a “apostaţilor”.

Arată Ioan-Aurel Pop: [după dinastia lui Dragoş, Sas, Balc] “… românii din Moldova erau nemulţumiţi de dominaţia ungară şi de «misionarismul» catolic, susţinut puternic de Ungaria. De această situaţie, a profitat un alt român din Maramureş, numit Bogdan, «infidelul notoriu al regelui».  El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din gruparea sau partida nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii (1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria.”

Aşa a luat naştere al doilea stat românesc de sine stătător, care a supravieţuit până în epoca modernă, diferită fundamental de statul lui Dragoş, care nu era nimic altceva decât “o marcă de apărare a Ungariei”. În schimb, statul lui Bogdan s-a extins şi a căpătat prestigiu internaţional.

Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară s-a lăţit [devenind] un stat.

Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, ed. Galántai Erzsébet şi Kristó Gyula, Budapesta, 1985, p. 185, citat în lucrarea lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei

Bogdan a bătut la 1365 oştile trimise împotriva-i de regele ungar, fiul lui Carol Robert de Anjou, cel învins de Basarab I la Posada la 1330. În consecinţă, el a fost recunoscut ca “mare-voievod”, punând bazele dăinuirii Moldovei până la unirea sa cu Muntenia în 1859 şi Reîntregirea Patriei în 1918.

Ce ne învaţă exemplul de independenţă al lui Bogdan-Vodă? Un adevăr simplu: că românii nu numai că au fost stăpânii de drept ai acestor locuri, ci au şi scuturat cu putere jugul asupritorilor vremelnici, atunci când acesta a devenit de nesuportat, împlinindu-şi firesc modul de viaţă, în  afara influenţelor impuse din altă parte.

 

Ilustraţie deschidere: atheneum.ca

Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea  cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.

Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.

Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.

Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.

Un drum iniţiatic: al omului spre tainele cosmice

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.

În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.

[pullquote]Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment[/pullquote]

Povestea iei, un proces îndelungat, începea  de la sămânță – să zicem, de cânepă.  Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.

Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.

Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.

Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).

Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.

Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.

Un drum mitic: al metamorfozei seminţei în veşmânt

Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.

Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).

[pullquote class=”left”]Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă[/pullquote]

Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent  date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.

Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.

Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării  lente a destinului: cosmic şi uman.

ia românească povestea iei interior

„Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”

E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.

Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului.  Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.

Citeşte aici partea a II-a

Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: „Mamă!” Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la tată-su: „…tu-i mama nevoii”.

Românul se întoarce la mamă, spiritual şi fizic, când îi e rău şi, uneori, când îi e bine. Lingvistica mirării la români conţine şi exclamaţia: “Mamă!”, şi strigarea “Mama mea!”. Când duşmanul e ante portas, reale sau alegorice, românul, înţelept, fie zice, lapidar, “mama lor!”, fie îmbrăţişează vicisitudinea şi plonjează temerar în vâltoarea vieţii, ghidat de un principiu sănătos şi deloc fatalist: “Decât să plângă mama mea, mai bine plângă mama lor!” Pentru mamă şi pentru familie, românul, neutralizat de multe izuri ale Istoriei, devine om de acţiune, dispus să se arunce, cum zice un cântec al tribunelor, “pe ei, pe mama lor”.

E în strigarea noastră “Mamă!”, mereu rostită cu nerv, chiar şi când e spusă cu sfială, un amestec de grozăvie cu adoraţie, ca într-o pietà. La mamă ne plângem şi ne rugăm, pentru că ştim că ea poartă într-însa rezolvarea miraculoasă a tuturor grijilor noastre. E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne.

E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne

Nu există, pentru un om, decât o mamă şi o ţară. A o trăda pe una este a o trăda pe cealaltă. În nervurile din palmele muncite ale mamei, cine va privi cu atenţie va vedea striaţiile pământului sfânt care ne-a crescut, de mici, din colbul copilăriei. Există multe lucruri importante într-o viaţă de om, dar nici unul atât de sfânt precum mama.

Mama în limba – mamă

Românul e vai de mama lui când e trist şi copleşit de necazuri, petrece de mama focului când e vesel, detestă a merge la mama dracului pentru că primul lui gând e să rămână acasă, lângă mamă şi familie, se plânge că nu i-a mai mers aşa rău de când mama m-a făcut, îi trage cui îl antagonizează o mamă de bătaie, se fereşte de mama soacră ca de Muma-Pădurii, zice despre lacom şi arivist că ar vinde-o şi pe mamă-sa, îl dispreţuieşte pe asupritorul lui, care n-are nici mamă, nici tată.

“Vino mamă să mă vezi / la spitalul de obezi”, cânta un om de litere fiu al Moldovei, şi e în chemarea lui tragi-comică un adevăr adânc: prin întoarcerea la mamă ne verificăm întreaga fiinţă, în momentele de cumpănă şi de graţie. Mama este farul nostru moral.

Şi mai e ceva Mama: o realitate şi un ideal cărora le suntem tributari o viaţă de om. Mult după ce mama noastră nu va mai fi să ne arate cum stăm, vom reveni cu gândul şi cu sufletul la figura ei duioasă, pentru că întoarcerea la mamă nu e altceva decât întoarcerea la Matrice.

 

Ilustraţie deschidere: montaj după clipart-library.com

„A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un „top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre „Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: „Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra „devianţelor”, cu multe ghilimele.

masa rotundă istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: „Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: „Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

 

Foto deschidere: greatwarproject.org

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

[pullquote]În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest[/pullquote]

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

[pullquote class=”left”]Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat[/pullquote]

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Salariu de nabab. Asigurare de – sau pe – viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar – Doamne fereşte de rău şi de necaz! – o aventură cu secretara ori alte angajate superbe, tinere şi disponibile. Toate acestea vă vin în minte când vă gândiţi la şefie, nu-i aşa? Mai gândiţi-vă.

Nu “umblu” foarte des pe LinkedIn. Nu citesc cărţi despre cum să conduci o organizaţie, prefer să mă concentrez pe conducerea sinelui, unde mai am mult de condus – în cazul fericit, toată viaţa. Vorba lui Pietro Aretino, celebrul pamfletar şi satirist al Renaşterii Italiene, „Io sono, davvero, un re, perché io so come comandare a me stesso“. Adică, “Sunt într-adevăr un rege, fiindcă ştiu cum să mă conduc pe mine însumi” – ştiind pe propria-mi piele, în egală măsură, că a-i “conduce” pe alţii e o misiune nu doar teribil de neplăcută, ci realmente indezirabilă, cel puţin în România. De aceea, mă amuză când citesc, dând cu degetul în jos pe LinkedIn, sau în altă parte, în mod repetat titulaturi teribil de vanitoase precum “CEO & Co-founder [inseraţi aici o afacere obscură]”. O dată pentru că CEO & Co-Founder Matricea Românească ar suna, în cazul nostru, ca nuca-n perete. În al doilea rând, fiindcă boala şefiei e boală grea şi posibil letală. Dacă nu mă credeţi, citiţi în continuare.

Nu vorbesc despre şefie din auzite, ci din experienţă. Soarta şi propria pregătire au făcut ca, în 12 ani de carieră, să ocup cu regularitate poziţii de conducere, în pofida lipsei unei apetenţe manifeste din parte-mi pentru ceea ce se numeşte şefie. E însă o ecuaţie simplă: atunci când dovedeşti competenţă şi spirit de organizare, ba chiar măiestrie, te ridici la suprafaţă în mod natural. Ce urmează e o experienţă utilă, dar nu neapărat sănătoasă, pentru psihicul celui care conduce. Şi, din nou, vorbesc din experienţă.

Un călător străin în Ţările Române de la (circa) 1528, Georg Reicherstorffer, citat de Daniel Barbu în cartea sa “Firea românilor” (Editura Nemira, 2000), notează despre noi:

“Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi  ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar.”

Barbari sau nu, românii vor deci din hăurile Istoriei să fie “domni”, termen înlocuit azi, în lipsa regalităţii, de “patroni”, “preşedinţi” şi aşa mai departe, regulă care se aplică de la scara de bloc până la cele mai importante funcţii din stat. Exemplele de uzurpare abundă în istoria românilor.

Ce nu ştiu doritorii însă, ca în parabola sasului Georg Reicherstorffer, e că “pocalul şefiei” e un pocal pe cât de dulce, pe-atât de otrăvit, expresia vie a lui “ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă se poate împlini”. Când mai vedeţi, deci, câte un şef, nu-l pizmuiţi şi nu-l înjuraţi: mai degrabă, compătimiţi-l pe bietul condamnat şi plângeţi-i nenorocirea.

În ce mă priveşte, n-am cunoscut şefi fericiţi (şi vorbesc exclusiv pentru mediul privat). Dacă îi cunoaşteţi voi, daţi-mi de ştire. Am cunoscut însă şefi hăituiţi de responsabilităţile lor, foarte mulţi cu o viaţă de familie făcută praf, oameni care nu mai pot dormi noaptea şi în week-end din cauza stresului şi a îngrijorării (sau a lăcomiei), oameni aparent de toată cinstea (societăţii adulatoare de statut social, prosperitate, eficienţă şamd), dar vidaţi interior, oameni îmbătrâniţi prematur de lupta cotidiană cu un sistem socio-economic putred, de trânta continuă cu neprofesionalismul / deprofesionalizarea angajaţilor, lipsa de loialitate şi mai ales cu prostia.

Dacă aveţi impresia că, ajungând şefi, veţi munci mai puţin şi vă veţi complace într-un dolce farniente numai cu drepturi şi fără responsabităţi, în care sistemul de sub voi se auto-reglează, mai gândiţi-vă. Dacă aveţi impresia că e plăcut să fii mentor şi să-ţi pui toată priceperea în a modela un om, pentru ca apoi acel om să plece după luni sau ani de investiţii sufleteşti şi băneşti în el, la primul care îi oferă mai mult, mai gândiţi-vă. Şi, chiar în cazurile “bune” (iar bucuriile şefilor, ca şi oamenii buni şi serioşi din piaţa muncii din România, sunt puţine), se aplică ceea ce românul numeşte “blestemul câştigătorului la Loto”, iar în mitologia greacă se numeşte “atingerea lui Midas”. Altfel spus, şefia e o iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul.

Şefia? O iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul

E de dorit să fii şef în România? Aş spune cu toată gravitatea că „nu”, şi voi cita mai jos câteva exemple care o dovedesc, cu ilaritatea de rigoare. Ce e de dorit este să conduci prin exemplu, indiferent de funcţie – şi aici “şefi” în ceea ce fac avem puţini.

Însă fericirea supremă este să fii angajat, să faci ceea ce ţi se spune „de sus” şi nimic mai mult, să îţi iei salariul şi să îţi vezi de viaţă. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că ei vor ajunge să îşi încaseze pensia – nu şefii.

 

Din “bucuriile” şefimii româneşti:

Şef: “La evenimentul de azi îl vei întâlni pe Dumitru Prunariu.”

Angajată: “Cine e Dumitru Prunariu? Ce a făcut? N-am auzit de el.”

***

Şef: “Azi este Ziua Eroilor.”

Angajată: “Care eroi?”

***

Şef: “Trebuie să ajungi la Muzeul de Istorie.”

Studentă în practică: “Clădirea aceea cu o statuie cu un căţel în braţe?”

***

Angajată: “Marii clasici ai culturii româneşti? Normal că îi ştiu: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Titu Maiorescu.”

***

Şef: “Vine la Bucureşti o expoziţie Andy Warhol.”

Angajată: “Sper să fie şi el!”

Şef (contrariat): “Cine?!!!”

Angajată: “Andy Warhol. De când vreau să îl cunosc!”

Şef (incredul): “E mort din anii ’80.”

Angajată: “Dar am tot auzit vorbindu-se despre el…”

Şef: “Ai auzit şi de Michelangelo şi de Da Vinci… Nu sunt vii.”

***

Şef, într-o şedinţă de lucru în care angajaţii prezentau următorul proiect al firmei: „Pe flipchart aţi scris PROECT. Se scrie proiect.”

Angajaţii (sceptici): „Serios??? Credeam că este acceptată şi varianta asta.”

şamd

 

Notă: autorul garantează veridicitatea tuturor replicilor invocate

Foto deschidere: montaj după originalul de pe keydifferences.com

Profesor de Istorie în judeţul Buzău, Gheorghe Miu semnează pe Matricea Românească o opinie deschizătoare de ochi despre realităţile învăţământului nostru şi meritele – adesea ignorate – ale Dascălului român.

 

„Profesorul influenţează întru eternitate; nici chiar el nu poate ști unde se opreşte influența sa”. ~ Henry Brooks Adams

Despre rolul profesorului s-a scris și se va mai scrie, atât din punct de vedere didactic, dar și civic, cultural și uman. În cazul de față, vă ofer expunerea unui profesor de Istorie, care și-a propus să fie pedagog la catedră, istoric în biblioteci și arhive, un zoon politikon în comunitate și viața socială.

Sunt profesor la școala unde am fost elev timp de opt de ani de zile, apoi și director, cam tot atâta timp. Pentru trei ani de zile, sunt doctorand al Universității București, fiind înscris la Școala Doctorală de Istorie. M-am născut într-un sat de câmpie din județul Buzău, Padina-Macoveiul. Aici am făcut școala generală în perioada regimului comunist, apoi am absolvit Liceul de matematică-fizică B.P. Hașdeu din Buzău. Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie. Neavând recomandare „de la Partid”, abia după 1989 am urmat, cinci ani, la zi, cursurile Facultății de Istorie din Universitatea București, devenind licențiat în Istorie. Se împlinea un vis, cel de a studia istoria, o pasiune care m-a mistuit încă din copilărie. După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere. Timp de 8 ani am fost director de școală, fiind apoi înlocuit din funcție de secretarul școlii, care a fost ales primar, acesta fiind nepotul fostului primar comunist al satului de până în 1989 și finul primarului post-comunist de după 1989. O cumetrie rustică și politică fatală pentru un profesor de Istorie, apolitic și cu vise de libertate.

Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie (…) După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere

Cu un asemenea traiect și cu așa experiențe profesionale, am ajuns să cunosc sistemul de învățământ, cu bune și cu rele, de peste 20 de ani, însă nu am avut posibilitatea de a mă exprima liber într-un context viciat de iluzia democrației și a unei reforme perpetue a învățământului românesc. Iată de ce, regăsind târziu plăcerea și libertatea de a scrie, vreau să expun în continuare o scurtă considerație despre definiția și condiția profesorului, rolul acestuia, în general, în societatea contemporană și a profesorului de Istorie, în mod special.

Dar ce înseamnă sa fii profesor? Există o tendință colectivistă de a-i asocia pe toți de la catedră, toate cadrele didactice, după o mai veche meteahnă a comunismului românesc. Se vorbește în bloc de un colectiv de cadre didactice, educatoare, învățători, profesori de gimnaziu și liceu, profesori universitari. Ca urmare o să-mi permit să mă limitez la breasla din care fac parte, și anume cea a profesorilor din învățământul preuniversitar, de gimnaziu / liceu și atât. Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor. Dacă în Franța această profesie este extrem de apreciată și se transmite din generație în generație, la noi această nobilă îndeletnicire intelectuală a pierdut teren în ultimul timp. Se vorbește și se constată despre un statut pierdut al profesorului în societate, dar și o autoritate pierdută în fața elevului, în fața clasei.

A fi profesor presupune însușirea unor competențe: profesionale, de comunicare publică și organizațională, iar aceste competențe se deprind cel mai bine prin studiu în timpul facultății. Fără acel fond intelelectual primar, fără acea cultură însușită prin studii temeinice, la zi, fără acel capital de instruire nu te poți numi profesor, pentru că nu ai ce transmite. A fi profesor presupune îmbinarea fondului științific cu didactica predării și nu în ultimul rând spiritul creativ. Fiecare profesor este unic în felul său, predarea unei lecții realizându-se prin stiluri și comportamente de predare specifice.

Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor

Care este rolul profesorului în societatea de astăzi? Profesorul are o mare responsabilitate, aceea de a forma personalitatea unor copii și tineri, de a asigura pregătirea lor profesională, de a oferi o pregătire morală și cetățenească pentru viață. Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator.

Și peste toate ce înseamnă să fii profesor de Istorie? Poate fi un orator, dar și un formator. Dimensiunea civică a mesajului transmis de profesorul de istorie obligă la o învățătură pentru viață transmisă sine ira et studio, cu un discurs patriotic temperat, dar și cu un mesaj de toleranță, de conviețuire etnică armonioasă.

Care este rolul profesorului de istorie în lumea contemporană? Într-un context european, profesorul de Istorie trebuie  să fie un formator de competenţe, de la cele mai importante, cum ar fi: competenţele cognitive, sociale şi afective, la care se adaugă competențele specifice istoriei – de comunicare, de valorizare, de învățare pe tot parcursul vieții, de expresie culturală. Profesorul de Istorie este un actor cu multiple roluri: lider, manager, organizator, coordonator, muzeograf, ghid, formator de opinie. Didactica istoriei, în varianta sa actuală, definește rolul profesorului în dirijarea unor activităţi didactice de tip participativ, precum: exprimarea unor puncte de vedere proprii, argumentare şi înţelegere, promovarea de valori şi atitudini. Cu toate acestea, rolul său este mult mai larg, în plan cultural, civic și moral.

Ideal ar fi ca locul de muncă al profesorului de Istorie sa fie un muzeu, o arhivă sau un șantier arheologic. Acolo ar fi scena unei desfășurări de competență teoretică și creativitate teatrală. Nu toate lecțiile de istorie se pot desfășura într-un muzeu, din diverse și întemeiate motive, însă fiecare cabinet de istorie poate deveni un mic muzeu și o sală multimedia, prin grija profesorului. Am satisfacția că am pus la punct un cabinet de istorie al școlii, pe care l-am amenajat ca un mic muzeu școlar. De asemenea, am dezvoltat un proiect intitulat Memoria Macoveiului, inaugurând o sală-muzeu a satului tradițional. Pentru că altfel nu se poate, ca profesor de Istorie.

Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator

În paralel cu activitatea profesională și didactică, dupa terminarea facultății, din punct de vedere al activității științifice și cercetării istorice, m-am axat pe doua paliere: cercetări de istorie locală și studii de istorie universală. Am continuat munca începută în facultate, de colectare a materialelor documentare pentru o monografie istorică a localitătii si a zonei de câmpie din sudul judeţului Buzău. Lucrarea monografică a aparut în 2007 în două ediții, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat și la Editura Omega din Buzău, cu titlul: ”Padina – cinci secole de istorie. Monografia istorică a unui sat buzoian”. Am  inițiat  o serie de studii de istorie locală despre: deputatul ţăranilor clăcași buzoieni Iordache Buga, pictorul Alexandru Moser – Padina,  monumente votive de pe teritoriul comunei Padina din judeţul Buzău. La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc.

În ciuda unei consideraţii generale reduse pentru disciplina Istorie, dar și pentru promovarea patriotismului, am omagiat, ca profesor de Istorie și ca director de școală, acele evenimente istorice cu semnificație profundă: 1 decembrie 1918, 24 ianuarie 1859, Ziua Eroilor, 9 mai/10 mai.

La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc

În fiecare an am ținut discursuri omagiale și comemorative despre semnificația acestor evenimente istorice, la care am adăugat câte o cuvântare istorică anuală în cadrul sărbătorii folclorice Floarea de salcâm , care are loc în fiecare an în comuna Padina, în luna mai, cu referire la prima atestare documentară a acestui sat buzoian, care datează din 28 mai 1536.

În concluzie sunt o persoană angajată în sistemul naţional de învățământ, care, absolvind o facultate din cadrul Universității București, a căpătat o pregătire specială în domeniul științific al istoriei și care predă Istoria ca disciplină de învățământ. „Historia magistra vitae”, celebrul dicton al lui Cicero, rămâne valabil când vine vorba despre demonstrarea actualității studiului sistematic al Istoriei în școli, profesorul de Istorie fiind cel care arată calea și aprinde flacăra cunoașterii, magistrul pentru viață al atâtor generații. Acesta este crezul meu: magistru la catedră, istoric între cărți și documente, un om al cetății în viața cotidiană, o lumânare care se epuizează pentru a lumina calea altora.

 

Prof. drd. Miu Gheorghe,

Școala gimnazială nr. 1 Padina, comuna Padina, județul Buzău

 

Sunteţi profesori şi vreţi să vă exprimaţi punctul de vedere cu privire la starea şcolii româneşti? Aşteptăm contribuţiile voastre la contact [at] matricea.ro!

Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

[pullquote]Prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât[/pullquote]

Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.

La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.

O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.

Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţigani nu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.

Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.

Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.

[pullquote]Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor (…) Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al XIV-lea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

(Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 1 martie 1878)[/pullquote]

Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.

Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.

La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne „peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?

Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.

Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.

Încă un lucru: basarabenii nu ne „iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.

Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.

Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei întruniri din 2018 a Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, organizate de Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

De la tribuna științifică ne-a vorbit Adrian Ștefan Cârstea, cercetător științific de gradul I la Institutul de Fizică Atomică, respectiv la Institutul de Matematică al Academiei Române. Specialistul a disecat ideile fundamentale regăsite în sfera teologiei și cea a fizicii, enunțând cele mai interesante teorii cu privire la regăsirea principiilor fizice generale în învățăturile Sfinților Părinți.

Acest punct al discuției mi s-a părut absolut inedit, deoarece dimensiunea „uscată” a principiilor fizice nu ne prea lăsa loc de astfel de interpretări, dar Ștefan Cârstea, bazându-se eminamente pe scrierile unor Mari Stâlpi ai credinței, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Andrei cel nebun întru Hristos, a reușit să dea explicații firești unor fenomene științifice de anvergură.

În mod firesc, grație acestor teze științifico-teologice, cercetătorul a adăugat încă o piatră de temelie la puntea dintre știință și credinţă, animozitatea cărora durează de secole. În cele ce urmează, vă oferim câteva intercalări de valoare ale principiilor dominante din fizică și ale poruncilor creștine.

De la credinţă, la ştiinţă: Cele Zece Porunci, explicate ştiinţific

Pornind în ordinea cronologică exactă, specialistul Ștefan Cârstea menționează mai întâi raporturile dintre Cele Zece Porunci date de Dumnezeu lui Moise și principiile generale ale fizicii. Astfel, prima poruncă „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” ar putea fi echivalată cu principiul raționalității lumii, adică explicația firească și intangibilă a originilor noastre. În cazul celei de-a doua porunci „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” avem de a face cu principiul transcendenței divinității față de natură, care presupune dimensiunea diafană și superioară a lui Dumnezeu față de creația sa.

În cazul celei de-a treia porunci, „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” cercetătorul Ștefan Cârstea denotă legătura cu principiul universalității legilor naturii, care sunt recunoscute unanim și fără loc de dezbatere.

„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești” este cea de-a patra poruncă și merge pe aceeași undă, din spusele cercetătorului, cu principiul de limitare, care de altfel are și o menire de conservare a integralității fizice a lucrurilor.

În cazul celei de-a cincea porunci, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”, omul de știință punctează importanța originii interconectată la principiul cauzalității, adică din mamă și tată, lumină și materie se trag toate lucrurile.

Regula de a nu ucide, care se regăsește în Cele Zece Porunci date lui Moise şi poporului evreu, reprezintă nimic altceva decât principiul conservării, adică păstrării intacte a substanței.

Nici îndemnul de a nu preacurvi nu a scăpat atenției omului de știință, care face referire la principiul limitării, ale cărui efecte sunt prezente la gaura neagră. Decompresia și uzarea spirituală însoțesc această autodistrugere morală.

Interdicția a nu fura este de facto întruchiparea principiului de excluziune, care demonstrează imposibilitatea prezenței unui lucru în două locuri, în același timp.

Nici regula de a nu minți nu face excepție și vine în sprijinul principiului optimizării sau al minimei acțiuni, căci natura așa cum a fost creată nu este predispusă la minciună, iar omul mincinos face uz de propriile forțe pentru a menține vie o legendă, astfel consumându-se.

Ultimul, dar nu și cel de pe urmă principiu, cel al luptei contrariilor, se reflectă în interdicția a nu pofti, căci tot ce ne este străin nu se încadrează în echilibrul nostru lăuntric.

Observăm astfel că Ștefan Cârstea a identificat cele mai inedite dimensiuni ale fizicii în fireștile legi ale credinței, cu care am fost crescuți și educați de-a lungul veacurilor. Cert este că această inedită prelegere nu a făcut uz de improvizații, ci per a contrario a dezvoltat adevărurile unanim cunoscute într-o altfel de restrospectivă a cărei înțelegere stă în seama fiecărui om.

Grație conferinţei la care am asistat, s-au estompat limitele existente între știință și credinţă, devenind vizibilă conexiunea dintre valorile credinţei și legitățile fizice de organizare a lumii.

 

Foto deschidere: o imagine a Pământului, surprinsă de sonda Voyager 1 la 14 februarie 1990, fotografie devenită celebră sub denumirea „Palidul punct albastru” (în original, „Pale Blue Dot”). Sursă: Imgur.

O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.

Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocați, medici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.

Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.

Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.

Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.

La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.

România studiilor pe „bandă rulantă”

A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.

La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.

Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.

„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.

Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.

După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.

opinie educație România masterat doctorat vocație

Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările

Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.

Prin muncă, spre vocație

Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.

În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?

Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.

Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.

CEO, Manager şamd = Ispravnic

Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.

Project Manager = Pierde-vară

Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.

Catering = Fripturism

Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.

Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!

În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!

Fee = Tarif

Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.

Networking = P.C.R. (Pile – Cunoştinţe – Relaţii)

Vorba lui Păstorel Teodoreanu:

“Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte,

Prin Partidul Comunist!”

Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.

Mă “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez

E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.

A targeta = A ţinti, a urmări

Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.

Know-how = Pricepere, expertiză

Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!

 

Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es

În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Căci, dacă n-ar fi această constatare a absurdului în care trăim şi care ne şicanează adesea viaţa, în sine o expresie a credinţei în Dumnezeu şi în reversibilitatea situaţiei, ce ne-ar mai rămâne? Această atitudine superioară a românului îngenuncheat de Destin şi de Istorie a ieşit la iveală şi pe 28 iunie 1940, când s-a produs anexarea Basarabiei de către URSS.

Episodul a făcut obiectul unei evocări a istoricului Anatol Ţăranu, în cadrul unei conferinţe desfăşurate zilele trecute, la Facultatea de Litere din Bucureşti.

“După anexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, ruşii nu puteau crede câtă varietate de produse exista în Basarabia românească, faţă de ascetismul de la ei. Era o altă lume. (…)

Atunci a avut loc un episod pe cât de ilar, pe atât de sugestiv. Nevestele ofiţerilor ruşi au împânzit Chişinăul şi, văzând în vitrine cămăşi de noapte bogat ţesute, în contrast cu stilul cazon bolşevic, le-au luat de rochii de zi.

A doua zi, toate nevestele ofiţerilor ruşi se plimbau în cămaşă de noapte pe Bulevardul Central din Chişinău. Au râs basarabencele şi toţi românii cu lacrimi…”

Deşi sună azi ca o anecdotă, episodul este unul veridic, consemnat în analele istoriografice de peste Prut, a confirmat şi membra de origine basarabeană a echipei Matricea Românească, Corina Moisei.

[pullquote]S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost![/pullquote]

„Prietenii” bolşevici au trimis imediat grânele românilor peste Nistru

Cercetătorul Anatol Ţăranu a mai spus că, în pofida primirii entuziaste pe care unii locuitori basarabeni le-au făcut-o ruşilor, adevăratele sentimente ale „eliberatorilor” s-au văzut rapid:

“S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost!”

Prezent la rândul său la eveniment, istoricul şi diplomatul Vadim Guzun, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, a subliniat că abundenţa din Basarabia, la mijlocul anului 1940, i-a frapat pe ruşi, care au golit repede “cornul abundenţei” româneşti:

“După anexarea din 1940, una dintre primele măsuri ale ruşilor a fost să strângă şi să ducă cerealele peste Nistru”, a precizat Guzun.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

Psalm

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii – a tot încălzitoare.
Inima – i e sfântul soare,
Și – alte lumi el pune – n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta – va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într – una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște – a sa viață
Dintr-al său mormânt!

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în anii imediat postbelici de o politică forțată de deznaționalizare și de sovietizare, după cum a afirmat istoricul Anatol Țăranu, în cadrul conferinței de prezentare a cărților “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” și “Rädda Barnen și Securitatea”, de miercuri, 21 februarie, de la Facultatea de Litere.

Istoria are două fețe, ca Ianus: azi, când nu ne lipsește nimic, suntem dezromânizați dacă nu prin îmbuibare, cel puțin prin supraexpunere. În trecutul nu foarte îndepărtat, același proces avea loc sub alte auspicii, uzând de o forță la fel de letală, deși antinomică: foametea forțată și pauperizarea. “Foametea din 1946-47 a fost declanșată în Basarabia pentru ca ea să devină rusească, iar identitatea românească din Basarabia a fost ucisă prin înfometare”, a declarat istoricul Anatol Țăranu la capătul a două decenii de muncă documentară, concretizată în volumul “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” (Editura Litera, 2017).

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă o primă parte din discursul cercetătorului, susținut la mijlocul săptămânii la Facultatea de Litere din București.

 

Dragii mei consângeni,

A fost nevoie de o muncă de 20 de ani pentru ca aceste documente-mărturii despre foametea postbelică să iasă la lumină în limba română.

Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. Asta ca să înțelegeți, aproximativ, ce înseamnă Basarabia de astăzi ca și conștiință națională, ca românism.

Noi, această parte a românimii, am avut o istorie extrem de complicată, de tragică, și documentele adunate între coperțile acestei cărți elucidează doar o pagină din această istorie dureroasă prin care au trecut românii basarabeni.

Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. La acest nivel de românism este. Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc

De fapt, motivul principal pentru care regimul sovietic a declanșat foametea din 1946-47, chiar dacă au existat și condițiile de timp pentru ca în Basarabia să existe o penurie alimentară, a fost sovietizarea rapidă a acesteia, nimicirea rapidă și fără urme a ceea ce se numește identitatea românească a acestui ținut. Într-un fel, regimului, acest lucru i-a reușit. Basarabia a fost epurată de elite, a fost  epurată din punct de vedere etnic și social în primul rând. Această „curățire” s-a produs cu condiția ca Basarabia să fie încorporată într-o entitate statală străină românilor. S-a făcut tot posibilul ca Basarabia să nu fie România. Iar foametea declanșată de regimul sovietic a fost orientată în primul rând spre nimicirea caracterului românesc al Basarabiei.

În Uniunea Sovietică, între 1946 – 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau 10 milioane de tone de cereale. Jumătate din ele erau suficiente pentru a acoperi toate trebuințele populației înfometate. Stalin nu a făcut acest lucru

Ce s-a întâmplat, totuși, în Basarabia în 1946-47? Cum de s-a întâmplat de, într-o perioadă atât de scurtă de timp, 6-8 luni, au murit oameni numeric mai mult decât în orice alt episod al istoriei milenare a Basarabiei? Niciodată, repet, în istoria Basarabiei nu a murit un număr atât de mare de oameni: e vorba de aproximativ 200.000 de oameni, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici.

Cel mai scump preț… Sovietizarea Basarabiei a fost făcută forțat, prin foametea din 1946-47 și moartea subsecventă a sute de mii de oameni

Este bine documentat că a fost o secetă mare în acei ani în Uniunea Sovietică, în toată Moldova românească, și dincolo de Prut, în Ucraina, în Siberia. 100 de milioane de oameni au suferit de foame, din care 2 milioane au murit. Un foarte cunoscut istoric rus, Veniamin Zima, a demonstrat acest lucru. În Basarabia au murit circa 200.000, a zecea parte. În comparație cu alte regiuni din URSS, ponderea morților a fost cea mai mare. De ce?

În istoria noastră de secole au fost o sumedenie de secete, au fost o mulțime de ravagii înainte, în război și după război, dar niciodată mortalitatea populației nu a atins aceste cote tragice. Regimul sovietic a venit și a nimicit un sistem de gospodărire cu care românii basarabeni s-au deprins de secole. Era imposibil ca țăranul basarabean să se aștepte că va veni cineva, de la județ, să intre la el în casă și să îi ia produsele alimentare, și acelea puține. Cu toate pretinsele abuzuri ale administrației române, cum scria istoriografia sovietică despre exploatarea de către capitaliștii și moșierii români, niciodată așa ceva nu era posibil. Pe când pe timpul Uniunii Sovietice, acest lucru era ca și de la sine înțeles. În fiecare raion era un împuternicit, care venea de la organul sovietic, și avea în custodia sa 20 de gospodării. În acestea, el trebuia să asigure ridicarea impozitului agricol – cu orice preț, cu orice abuz, cu orice încălcare. Și el făcea acest lucru.

E vorba de aproximativ 200.000 de români, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici

În Basarabia se vorbea despre „măturarea podurilor” (caselor, unde se depozitau grânele, n.r.). Acest lucru nu este o metaforă. Este un lucru care trebuie înțeles direct. Intrau în casa ta și îți luau totul, fără nici o lege. Nici nu se gândeau la bocetele femeilor, la plânsul copiilor, la suferințele bărbaților. Familiile rămâneau fără produse agricole, “planul” trebuia să fie îndeplinit.

Trebuie să vă spun că, în Uniunea Sovietică, din 1946 până la 1 ianuarie 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau acumulate 10 milioane de tone de cereale. 10 milioane de tone! Cu un milion de tone mai mult decât în 1940, la începutul războiului. Aceste rezerve erau suficiente pentru a acoperi toate necesitățile, toate trebuințele populației înfometate. Jumătate din aceste rezerve erau suficiente.

Stalin nu a făcut acest lucru. Mai mult, între 1946-48, URSS a exportat 6 milioane de tone de cereale, inclusiv în România, cu 2 milioane de tone mai mult decât în 3 ani antebelici. Spuneți-mi, cum poate fi numită această politică a Statului sovietic, decât declanșarea conștientă a foametei, și nimicirea conștientă a oamenilor?

Foametea din 1946-47 s-a resimțit și pe malul drept al Prutului, unde doar misiunea societății suedeze „Salvați copiii” a redus tragedia. Sursa foto: „Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949”, editor Vadim Guzun

Marea întrebare care apare: de ce Stalin a făcut acest lucru, de ce regimul a făcut acest lucru? Bun. Cu românii moldoveni din Basarabia era clar. Trebuia să fie scoasă dintr-înșii identitatea românească, să uite cine sunt ei, și să devină oameni sovietici. Cu aceștia este clar. Dar cu ceilalți până la 2 milioane, de ce? Explicația, iarăși, este la suprafață: așa funcționează un regim totalitar.

Stalin se temea de moarte, se temea de acei soldați biruitori care s-au întors din tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial. Acești oameni au văzut Europa, acești oameni au văzut un cu totul alt mod de viață decât acela care exista în URSS. Și acest parfum al libertății, pe care abia-abia l-au mirosit acești soldați, trebuia scos dintr-înșii doar cu prețul fricii. Frica trebuia băgată din nou în mintea omului sovietic, el trebuia să se teamă de moarte, de regim. Și atunci, iarăși a fost declanșat mecanismul foametei.

foametea din 1946-47 români basarabeni carte Anatol Țăranu distrugere identitatea românească interior

Anatol Țăranu (centru), un istoric care a studiat timp de două decenii problema marii foamete din 1946-47

(…)

Eu provin din satul Tașlîc, din Transnistria. La mine în cimitir, este un ungheraș. Acolo sunt înhumate victimele marii foamete din 1933 din Transnistria. Nu există, la cimitir, loc unde au fost înhumate victimele foametei din 1946-47. Știți de ce?

Transnistria a evitat pierderile umane în proporția în care le-a trăit Basarabia. Eu, mult timp, nu puteam să înțeleg de ce în aceeași Republică, cu aceeași politică, a fost diferit. Ca mai pe urmă să îmi dau seama, după ce am răsfoit mai multe documente și am înțeles.

Țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistem. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu au avut această experiență

Pur și simplu, țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistemul sovietic. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu aveau această experiență. Ei erau, pur și simplu, niște victime inocente în fața acelora care au venit să-i înfometeze prin politici bine puse la punct. Prin asta se explică faptul că la mine în sat, sat transnistrean, memoria foametei din 46-47 este mai ștearsă decât memoria satelor basarabene.

(…)

Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc. Azi, în Basarabia, se duce un război identitar, între ce este și ce va fi Basarabia – ori rusească, ori românească.

va urma

 

Foto deschidere: Copil înfometat din România, circa 1946-47, arhivele Rädda Barnen

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu, Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

Povestea iei, povestea noastră (I)

 8 martie 2018 | Creație
Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu. Străbătând istoria...

Întoarcerea la Mamă, întoarcerea la Matrice

 8 martie 2018 | Embleme
Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: "Mamă!" Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la...

Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”

 7 martie 2018 | Embleme
"A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?" s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna...

Despre nenorocirea de a fi şef în România

 5 martie 2018 | Embleme
Salariu de nabab. Asigurare de - sau pe - viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar - Doamne fereşte de...

„Nu lăsa Bucureştiul să te strice, strică-l tu pe el”...

 2 martie 2018 | Identitate
Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu. Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O...

Un mărţişor rOMân

 1 martie 2018 | Identitate
La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere....

Cum se explică Cele Zece Porunci, prin intermediul Fizicii

 1 martie 2018 | Spiritualitate
Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei...

Despre vocaţie

 27 februarie 2018 | Identitate
O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe...

Cum au fost uciși 200.000 români basarabeni prin foametea artificială din ’46-47. Istoricul Anatol Țăranu: “S-a făcut totul ca să fie scoasă din ei identitatea românească, să devină oameni sovietici”

 23 februarie 2018 | Identitate
Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în...
1 … 112 113 114 115 116 … 143
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează