Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

View this post on Instagram

Superba masă orientală pentru serviciu de cafea a romancierului român #LiviuRebreanu. Scriitorul obișnuia să consume chiar și 3 litri de #cafea pe noapte!

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 11, 2018 at 6:36am PDT

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Eminescu ar fi spus: “De la Nistru pân’ la Tisa”. Noi spunem: De la Arad până la Giurgiu, de la Drobeta până la Galaţi, România stă să cadă. O singură vorbă resemnată auzi, fie că eşti în Ardeal, fie că eşti în Muntenia, fie că eşti în Oltenia sau în Moldova: “Pe aici bate vântul, totul e mort. De ce să îmi ţin copiii aici, ce şanse au? Au plecat în Occident – şi nu au de ce să se întoarcă. În Dubai, aia mică şi-a luat apartament de 80.000 de euro în 3 ani. Cât îi lua în România, 30 de ani?”.

Se clatină fruntariile Ţării! În acest timp, politicienii noştri pregătesc, cu mai mică sau mai mare pricepere, petreceri centenare care nu vor folosi la nimic. Ce folos petreceri câmpeneşti, când cele mai luminate minţi ale noastre fug pe capete (da, ironică expresie!) în Occident, de unde nu mai au nici un gând să se întoarcă – mânaţi în acest sens, inclusiv, de profesori “binevoitori”?

În Arad, fostă localitate imperială, umbrele importanţei de odinioară fac prezentul (decolorat şi decrepit precum clădirile-i) şi mai greu de suportat. Unde n-ar fi “Teatrul Ioan Slavici”, cu mica flacără a spiritului pe care o întreţine, dând comunităţii suflu vital, şi alte câteva instituţii de cultură, oraşul ar fi cu adevărat mort. Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România, fie dintr-o proastă gestiune a taxelor colectate (să nu uităm că la 50 de kilometri se află Vama Nădlac), fie din considerente precise, cu caracter de politică (falimentară) de stat. Quis custodiet ipsos custodes?

Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România

O logică elementară a economiei politice spune că graniţele ar trebui să fie nu doar generatoare de venituri şi facilitatoare de schimburi comerciale şi umane, ci şi beneficiarele prosperităţii al cărei vas comunicant sunt. Romanii erau conştienţi de asta şi îşi întăreau nu doar fizic, prin ziduri, nu doar prin legiunile postate aici, ci şi economic, frontierele. Viaţa la graniţa Imperiului era înfloritoare, şi Apulum-ul nostru, la fel ca Adamclisi, sunt dovezi tangibile în acest sens.

Şi Habsburgii, cei atât de afurisiţi de români, erau conştienţi că limitele Imperiului lor sunt bastioane fundamentale ale puterii, de unde atât prolificul lor program urbanistic, de pe urma cărora – ne place sau nu – încă beneficiem, cât şi construcţia de cetăţi cu rol militar şamd.

România, pe de altă parte, niciodată adepta căilor uşoare în Istorie, vede „înţelept” să-şi ţină oraşele de graniţă pe linia de plutire sau, mai bine zis, la limita înecului, flirtând cu falimentul. Este o miopie istorică ce s-ar putea să ne coste scump în anii următori. Să ne ferească Dumnezeu de un nou 1940, pentru că fruntariile – soarta unei Ţări – sunt ca femeia: dacă le neglijezi azi, nu te aştepta să le recâştigi mâine.

Foto deschidere: ansa.it

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română

În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

Colţul Tinerilor de pe Matricea Românească se îmbogăţeşte cu o nouă contribuţie, în semnătura Cătălinei Ifrim, pentru care drumul spre reuşită ia forma unei călătorii în balon, veritabil vis de primăvară.

Schimb macazul şi cobor grăbită către un nou obiectiv, urmărindu-mi intuiţia mai puternic decât am făcut-o vreodată, şi-mi găsesc motivaţia în fiecare lucru pozitiv din jurul meu.

Din colţul străzii îmbrăcate de clădiri construite în stil gotic, clădiri ce au fost gazde şi martore ale vremurilor apuse, iau bicicleta vintage, decorată cu un bucheţel modest, dar parfumat, din flori primăvăratice. Pedalez grăbită ca nu cumva să pierd vreo secundă din tinereţea mea, bucurându-mă totuşi de farmecul ei ameţitor. La finalul traseului, sunt întâmpinată de un colorat balon cu aer cald, ce are să mă poarte până în cel mai apropiat şi impunător Cosmos al fericirii şi reuşitelor mele. Zburăm. Sub picioarele-mi tremurânde, simt doar podeaua balonului ce se îndepărtează tot mai mult de sol. Plină de entuziasm, admir întregul tărâm pe care acum îl las în urma mea, dar pe care nu am de gând să-l uit vreodată.

Pornesc în căutarea celei mai bune versiuni a mele, iar odată cu această nouă expediţie închid în cufărul trăirilor toate amintirile plăcute, iar în cel al gândului, într-un cotlon ascuns, pe cele mai puţin fericite, din care am avut multe de învăţat. Plutesc încrezătoare către ceva mai bun, trăit la un nivel superior celui precedent, fiind mai sigură de propriile-mi forţe decât mi-am imaginat vreodată că aş putea fi. Până şi Soarele ce apune mă aprobă, îmbrăţişându-mă cu razele sale divine ce-mi cuprind sufletul, ca mai apoi să îl inunde cu emoţie.

Scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine

Înaintez obosită, însă la fel de sigură pe mine precum am pornit în această călătorie, iar pe traseu mă întâlnesc printre norii pufoşi cu Luna, ce domină întreg cerul cu eleganţa sa inegalabilă. Acaparată de trăirile intense şi cu o uşoară neîndemânare ce-mi este caracteristică,  scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine.

O scurtă pauză. Balonul se clatină, iar într-un uşor balans aterizează lin pe solul jilav. Cadrul ce mi se arată în faţă îmi pare atât cunoscut şi totuşi nou, ireal. Infinitul Cosmos al viselor conturate ani buni în capul meu a prins viaţă. Contemplez uimită asupra întregului Paradis lucrat de mine. Mă simt mândră şi puternică, ştiu că am reuşit, acum realizez că totul a avut un scop ce nu poate fi neglijat, fiecare impediment a fost o şansă, iar dacă am învăţat să mă agăţ de fiecare fir de fericire, pot spune că am ştiut de fapt să profit de ea.

Foto deschidere: Flickr

Eşti tânăr şi ai talent la scris? Doreşti să îţi vezi textele publicate pe Matricea Românească? Atunci scrie-ne la contact [at] matricea.ro!

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

„Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. „Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

„Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca

De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie.

Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne obligă să îl trecem sub tăcere. Un lucru e cert: omul știe ce spune, prin prisma domeniului în care își desfășoară activitatea. Preot sau diplomat, Dumnezeu sau diavolul? Nici una, nici alta.

Acest „americanii” trebuie luat plastic, „cum grano salis”, la fel ca și întreaga mărturisire. Pentru români, sintagma „americanii” desemnează, de multe ori, civilizația vestică, mai mult decât țara care a trimis oameni pe Lună, fiind descriptivă mai degrabă pentru o mixtură de popoare față de care, deși în netă inferioritate tehnologică și în poziție de cvasi-absolută subordonare economică, noi românii ne clamăm superioritatea intangibilă: cea morală.

„Pentru ei”, a continuat omul, „e incredibil cât de statornici spiritual sunt românii, și asta îi încurcă. Pentru că, în Occident, totul e fluctuant, deschis, modelabil ca apa. Iar aici au dat peste altceva , la care nu se așteptau.”

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (Sfânta Evanghelie după Matei, 10:28)

E ușor să respingi afirmațiile interlocutorului meu ca aiurelile unui fanatic religios, cum ar spune mai marele României, dar dovezi circumstanțiale tind să îi dea dreptate. Într-un studiu realizat de către Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary’s din Londra, intitulat „Tinerii Europei și Religia”, și bazat pe un sondaj pan-european (2014-16), țări cu ortodoxie puternică, precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria șamd nu figurează în eșantion, ceea ce înclină decisiv balanța în favoarea tezei că trăim într-o Europă post-creștină. Publicația britanică The Guardian, cea care preia rezultatele studiului, comite aceeași eroare a parțialității și omisiunii – ceea ce, pentru o entitate atât de venerabilă, nu e scuzabil și se poate explica doar prin părtinire. Multe adevăruri se împlinesc exclusiv prin rostire repetată. Așa funcționează publicitatea. Așa funcționează știrile false. Așa se aleg președinții.

Cui i-e frică de credința românilor? Probabil celor care sunt deranjați de faptul că nădejdea în Dumnezeu le strică planul de afaceri, proiecția economică, profitul. E greu să fii manipulat când singura publicație după care îți conduci viața e Evanghelia. E greu să fii nemulțumit și să-ți dorești mereu altceva când morala creștină te îndeamnă la simplitate și tihnă. E greu să devii pionul industriei plăcerilor când crezi în familie și în liniștea pe care ea ți-o oferă. E greu să aparții tuturor (și, de fapt, nimănui) când, vorba celebrului tricou al brazilianului Kaká, îi aparții lui Iisus şi eşti ancorat în credinţa ta.

Românii nu au avut multe în istorie, dar credința și limba i-au ținut lipiți, împreună. Și asta, cum ar zice interlocutorul meu, îi sperie și-i irită pe mulți. Ei nu vor avea liniște până ce ultimul român nu va renega ceea ce este, devenind ei. Iar acest „ultim român” suntem fiecare dintre noi, cei care credem în ce nu vedem, în dauna iluziilor văzute.

Foto deschidere: cortina ridicată înaintea de premiera piesei „Amerika” după Franz Kafka, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, martie 2018

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

Sensul generaţiei noastre de tineri e de a face pentru România ceea ce generaţia predecesorilor n-a vrut sau n-a putut.

De fiecare dată când aud un membru al generației care „a făcut Revoluția” rostind mantra „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”, încerc un sentiment contradictoriu. Să fie, mă întreb, paseism, confuzie psihică, sau doar o (explicabilă, de înţeles) nostalgie după tinerețea pierdută, după tovarăşele iernilor de altădată? Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală (opresivă și ea, desigur, pe căi mult mai „libere”). Omul duce bine persecuția semenilor, mai greu pe cea a Timpului. Iar biologia e prea puțin interesată de politică, deși reciproca e mult mai adevărată.

Generația din care fac parte, a oamenilor între 25 și 40 de ani, nu e ostateca Istoriei – deși ar putea, prea bine, ajunge victima ei. Ceea ce nu e nicidecum un avantaj, dar nici o vină. Ni se reproșează, de către antecesori, că suntem generația fără rădăcini, uitându-se că rădăcinile le dau, sau măcar le prelungesc, cei dinaintea noastră. În sterilitatea luptelor civile și în scurmările păguboase ale anilor ’90-2000, în marginalizarea Istoriei și trimiterea (educaţi)ei la periferia conștiinței sociale, se pot găsi multe explicații pentru ignoranța și lipsa de mândrie a tinerilor de azi cu privire la originile lor. Ceea ce nu ni se poate imputa nouă sunt experimentele – generația dinaintea noastră a făcut (și a fost) un experiment colectiv, generația noastră face experimente individuale, cu bunele și cu relele lor. Nouă ne revine datoria de a ne transforma ignoranța în virtute pe care să construim.

Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală

Racordați la, dar nu înlănțuiți de, Istorie, netributari păcatelor ei obsedante, putem să ne reconectăm la ea dacă devenim actori activi ai săi. Poate că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” – sărăcia era, până la urmă, egală, cu alese excepții, vorba unui ministru vietnamez – dar Istoria Românilor nu se termină la Ceaușescu, și nici la „…eștii” de după el. Confruntată cu fantomele iritante ale unui trecut aproape tangibil, care-i aparţine prea puţin, dar detaşată de „bagajul” lui, generația noastră trebuie să-și facă misiune din a propune o figură luminoasă sau – preferabil – mai multe figuri înnoitoare, în jurul cărora să-și adune energiile. Nu va dura mult până să descopere că astfel de figuri nu sunt fenomene izolate, excepții în devenirea noastră istorică, ci constante.

Generația noastră nu trebuie să aștepte sine die schimbarea de gardă, care se va produce oricum inevitabil în următorul deceniu, pentru a lua puterea, ci trebuie să și-o asume. Dar nu printr-o lovitură de stat, ci lovind la temelia generației „asta este”. Acestui „asta este” resemnat, care ne-a furat nouă românilor decenii de istorie şi-n comunism, şi după, trebuie să-i opunem un sfidător şi temerar „așa nu mai merge!” Instrumentele noastre vor fi auto-educația spiritului, deschiderea la opinia contrară superioară, strădania fără scurtături, bunătatea necondiționată, angajamentul civic. Generația noastră va fi una a abnegației și a generozității, acolo unde generația precedentă a fost una hiper-absorbită de sine în cursa febrilă pentru supraviețuire și, un nivel mai sus, în goana nebună după parvenire.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României. Ne-am repetat rolul 30 de ani, poate că o vom mai face încă 10. Fi-vom în stare să ne transfigurăm grimasele în animaţie fructuoasă, frustrarea dependenţei de cei vechi în zâmbet superior, dezamăgirile în acțiune decisivă? De acest răspuns depinde succesul generației noastre.

Generația noastră e obligată să redevină spirituală, după trei sau patru decenii de materialism mult mai acut decât materialismul dialectic. Ea va eșua dacă își va face viței de aur, pentru că ea ar trebui să învețe din păcatele părinților. Crassus a murit înecat cu aur de către parţi. Sufletul României sunt oamenii ei buni, elevaţi moral, și nu oamenii ei bogați.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României

Generaţia noastră trebuie să fie muncită şi noaptea de ideea moştenirii ei, ideal pe care generaţia predecesorilor noştri şi l-a sugrumat. A lăsa ţara în chirie sau în arendă nu e o moştenire, a o lăsa într-o stare mai bună decât ai primit-o, cum îmi spunea odată Cătălin Tolontan, este.

Un om la care ţin mi-a reproşat recent că generaţia noastră „se va mai plânge încă 50 de ani de urmările comunismului”. Dacă va fi aşa, asta ne-ar transforma într-o generaţie ratată. Dar sensul generaţiei noastre e altul: să redea României speranţa şi curajul. Curajul desprinderii de angoase, de canoane, de paranoia prolifică şi-n mediul public şi-n cel privat, semn al duplicităţii morale, de cronysm-ul care afectează societatea zilei de azi. Sensul generaţiei noastre e cutezanţa instituirii meritocraţiei, pe care predecesorii noştri n-au ştiut sau n-au vrut să o implementeze.

L-am ascultat cu regret, nu demult, pe un profesor universitar care mi-e prieten, mărturisindu-mi cu vizibilă amărăciune că generaţia lui şi-a ratat misiunea istorică, bulversată de libertatea de după 1989, de prea multe posibilităţi care, în mod recurent, n-au dus nicăieri. Pentru generaţia noastră, libertatea nu e o trufanda de care abuzezi din poftă şi-o aduci la nivel de viciu, e însăşi substanţa vieţii noastre. Dacă nu vom irosi această substanţă pe lucruri vane, ci o vom canaliza spre binele comun, dacă vom îndrăzni să gândim singuri şi nu cu idei perimate sau rău-intenţionate, „confecţionate” de alţii, România va ieşi câştigată şi înnoită.

Cred în putinţa de a face bine a generaţiei noastre, în iscusinţa ei de a separa neghina stricăcioasă a trecutului de grâul încolţind al prezentului. Alungată de-acasă de bâjbâirile şi rătăcirile părinţilor, ademenită înapoi cu promisiuni parţiale şi interesate, dar îndeosebi de dorul şi de iubirea de patrie proprii, generaţia noastră va schimba România prin ea şi prin ceea ce va transmite după ea, prin oamenii adevăraţi pe care îi va ridica.

Sensul generaţiei noastre e acela de a face mult bine României, acolo unde alţii, îmbătrăniţi în rele şi-n compromis, i-au făcut un pustiu de bine.

Foto deschidere: okazii.ro

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

View this post on Instagram

Despre #Biserică, #ortodoxie, #neam și #construcțianațiunii române în veacul trecut. O conferință pe teme extrem de actuale. Legătura în profil!

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 22, 2018 at 5:09am PDT

Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

“Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştin – proiect naţional.

Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că „românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică”.

În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi „nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)

De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi, ucraineni, polonezi șamd, printre aceste minorităţi numarându-se și diaspora română din Ungaria.

Românii din Ungaria reprezintă populația românească ce, după Primul Război Mondial, mai precis după tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), a rămas pe teritoriul Ungariei de astăzi, iar începând din acea perioadă conviețuiesc împreună cu celelalte naționalități prezente în sudul, respectiv sud-estul țării, în vecinătatea imediată a României de azi.

Conform unor studii inițiate de anumite asociații și organizații ale românilor de pe aceste meleaguri, numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă, la care se adaugă greco-catolici, baptiști și penticostali. Marea parte a acestor persoane este împrăștiată prin diferite localități de pe teritoriul țării, precum: Jula, Micherechi, Aletea, Chitighaz, Bătania și multe altele, locuind în zone compacte și conviețuind cu populația autohtonă maghiară, majoritară, în afara de localitatea Micherechi, care până în zilele noastre reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români. Centrul acestei comunități îl reprezintă orașul Jula, unde se află și cele mai numeroase și importante instituţii românești de pe teritoriul Ungariei, precum: Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu”, cele două redacții românești („Foaia Românească” și „Cronica”), Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, Centrul de Documentare și Informare al Românilor din Ungaria și multe alte instituții ce au rol esențial în păstrarea și transmiterea tradițiilor, obiceiurilor și a limbii române generațiilor viitoare.

De asemenea, în localitățile menționate mai sus sunt prezente școli bilingve și alte importante instituții românești, finanțate exclusiv de Guvernul maghiar, singura instituție care primeşte un sprijin financiar parțial din partea Statului român fiind săptămânalul românilor din Ungaria‚ „Foaia Românească” din Jula.

Numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă. (…) Localitatea Micherechi reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români

Totuşi, cum am ajuns eu, un român get-beget, să vorbesc despre această comunitate?

Totul a început atunci când, împreună cu familia mea, m-am mutat în Ungaria, din dorința părinților de a-mi face mie un bine. Ajuns în localitatea Bătania, la nici 30 de kilometri de Municipiul Arad, de unde sunt originar, am ajuns să frecventez cursurile școlii românești „Lucian Magdu”, iar mai târziu studiile liceale le-am continuat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul Jula.

Doresc, în primul rând, să îmi exprim opinia proprie, precum și pe cea a altor persoane care gândesc la fel ca mine, despre comunitatea românilor de aici, despre persoanele ce ne-au îndrumat de-a lungul anilor spre a ne forma ca personalități.

Sincer, se pot spune multe lucruri pozitive despre acești oameni minunați, respectiv devotați etniei și sentimentului pur românesc pe care îl țin adânc înrădăcinat în suflet, lucruri negative fiind greu de specificat. În primul rând, ceea ce m-a impresionat cel mai mult când am venit din România a fost faptul că în Ungaria există instituții românești sau bilingve, unde copiii pot învăța în ambele limbi – română ori maghiară – materiile predate în şcoală sau liceu, ei fiind pregătiți de cadre didactice cu experiență și studii în România sau Ungaria. Suplimentar, fiecare cadru didactic te ajuta mereu în cazul în care aveai unele dificultăți la anumite subiecte, explicându-ți atât în română, cât și în limba națională, lucru demn de precizat.

View this post on Instagram

Andrei Sebastian Csiplo, #student român, 19 ani, Cluj: "Proiectul @matricearomaneasca este foarte important pentru românii din Ungaria." #tineriromâni #studenți #identitate #cultură #români #MatriceaRomânească #revistaMatriceaRomaneascanr1 #proiectcultural #BulboacasiAsociatiiSCA

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 14, 2018 at 12:06pm PDT

În afară de profesori și în afara orelor de studiu, este important de menționat că, în cazul în care îi adresezi o întrebare unei persoane din comunitate, aproximativ toate îți vor răspunde în română, dacă te adresezi în românește, bineînțeles. Fiind în apropiere de graniță, deseori în diferitele localități locuite de români se țin manifestații culturale românești, dar să nu excludem și acele evenimente organizate exclusiv în cadrul comunității românești din Ungaria, pline de dansuri și tradiții specifice românilor din aceste părți ale țării.

Cum ne văd românii din Ungaria pe noi, românii veniți din România?

De cele mai multe ori, venirea unui român este o bucurie, indiferent de vârsta acestuia. În situația mea, eu pot spune că am fost crescut de către ei, în timp ce România mi-a oferit baza și conștiința românească, pe timpul când am studiat la Arad. Niciodată nu au avut gândul de a își disprețui semenii și mereu ne-au (nu doar pe mine) acceptat cu zâmbetul pe buze. Cu toate că, uneori, simțământul de dor față de țara-mamă a fost puternic, ei au încercat pe cât posibil să amelioreze acest lucru. Este, poate, singura comunitate din Ungaria în care fiecare om sare în ajutorul celuilalt la nevoie, fiind foarte unită, lucru ce se poate resimți, și de pe urma căruia am avut totodată de învățat. De asemenea, fiecare copil sau adult este considerat a fi egal în orice perspectivă, neexistând discriminări pe baze etnice, religioase sau sociale.

Nu pot exprima decât gânduri frumoase despre această comunitate de români, plină doar de oameni sufletiști, optimiști, care îți sunt mereu alături în momentele cruciale ale vieții și, să nu uităm, dornici de a își păstra limba și tradițiile străbunilor, pentru a le transmite generațiilor ce vor urma, adevărații noștrii frați împrăștiați pe meleagurile Ungariei.

Cum îi vedem noi, românii din România, pe românii din Ungaria?

Aceasta este una dintre cele mai complicate întrebari ce ne-o putem adresa nouă înșine. Fiind vorba, în cazul acesta, de actualitate, voi preciza câteva aspecte generale legate de acest lucru:

Primul aspect ar fi faptul că, oricât ar părea de incredibil, majoritatea românilor din țara noastră (România) nici măcar nu știu de existența acestei comunități din afara granițelor țării, dar nu este singura despre care nu se spune nimic, nu se informează populația țării, astfel nici nu se află decât accidental despre ele, uneori prea târziu.

Al doilea aspect ar fi că autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un fel de rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României.

La prima vedere, persoanele care formează această comunitate sunt unguri. Cercetând, însă, un pic mai în detaliu sau pur și simplu purtând o conversație normală cu ei, aflăm în mod șocant că sunt persoane care vorbesc fluent limba română, altele la nivel mediu, iar restul oamenilor tot mai puțin, majoritatea folosind cu precădere limba maghiară în comunicare, lucru legat strict de fenomenul de asimilare. Cu toate acestea, mai există tineri care vor să facă ceva, majoritatea vorbind ambele limbi fluent și încercând pe cât posibil să repare ceea ce alții au distrus, restabilind echilibrul de altădată.

Autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României

Mulți dintre noi spunem despre românii din Ungaria că sunt unguri, dar nu e așa, faptul că folosesc ambele limbi și că trăiesc în Ungaria este numai o mare pată lăsată de Istorie și care nu poate fi remediată. Fiind crescut de ei, le-am putut simți durerile și dezamăgirile, dar totodată am învățat că indiferent cât de cruntă ar fi viața cu omul, niciodată nu trebuie să te dai bătut.

Oricât am spune despre ei că sunt unguri, trebuie să recunoaștem că și românii din Ungaria sunt o parte importantă a culturii și spiritualității poporului român, frații și surorile noastre de peste hotare, sânge din sângele românilor, ce nu se schimbă niciodată în apă.

Foto deschidere: Parlamentul ungar din Budapesta, wikimedia.org

Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic.

Citeşte aici partea I

Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi drumul mitic ajung simultan la final. Ia a fost, pe rând, sămânţă, fibră, fir, pânză țesută și croită şi va fi desăvârşită printr-o ultimă etapă, în care îşi găseşte deplina exprimare: Ornamentarea.

Prin parcurgerea acestor faze ale metamorfozei, bluza ajunge să închipuie un complex cod de informaţii, care la rândul său izbuteşte să oglindească, deodată, „actul de legitimare” al individului şi identitatea colectivă. Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale / regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul.

Despre paradigma individuală se poate vorbi, la ora actuală, la trecut. De ce? Pentru că ia românească nu mai este, în contemporaneitate – sau este rareori şi într-un procent mic în raport cu producţia de serie ori a creaţiei prin intermediar –, un produs „personal”, conceput şi creat din propria resursă sufletească. Mai mult, nu mai este un veşmânt ţintit către a arăta, prin procesul îndelung de realizare, cine este purtătoarea. Se poate spune, deci, că ia românească semnifica odinioară şi un mijloc de dezvăluire a informaţiilor personale individuale, printr-o bogată suprapunere de simboluri, create cu un instrumentar din cel mai simplu: materialul ales, croiul, coloristica şi ornamentica. Ele comunicau vârsta, statutul marital şi social, ocazia purtării, hărnicia ori creativitatea purtătoarei. Adică, pe scurt, rolul şi locul individului în comunitatea cea mică: satul ori comuna natală.

Aceleaşi mijloace simple întruchipează, la nivel de identitate colectivă, şi altceva. Tipice anumitor regiuni, ele se transformă în vehicul identitar de reprezentare a colectivităţii în cadrul comunităţii mari, aceea a meleagurilor locuite de cei de-un neam, prin coloristică, motive, croi. Azi, acest nivel este unul, să-i spunem, fragil, menținut și ocrotit prin efortul unor comunităţi locale care încearcă să perpetueze tradiţia ori prin acela, conștient și cult, al reprezentanților unor ansambluri folclorice etc. În general, achiziţia unei ii nu ţine cont de regiunea etnografică reprezentativă, ci exclusiv de frumuseţea bluzei.

Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale/regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul

Mai urcând o treaptă simbolică, ia ne arată identitatea proprie în şi mai marea comunitate a neamurilor lumii. În diversitatea de ţări şi culturi, noi ne prezentăm prin portul iei, uşor de recunoscut, şi afirmăm simplu cine suntem. Astfel, ia devine chintesenţa mentalităţii de neam ajunsă la maxima ei înflorire estetică. Acesta este nivelul la care se poate spune, astăzi, că ia câştigă notorietate.

Dar, în gândirea arhaică, omul nu-i singur pe pământ. El este parte a unei comunităţi mai extinse, în care se integrează perfect şi al cărei rost îl ştie şi-l respectă. Cel mai interesant – și totodată posibil motiv pentru care azi ia încă ne fascinează, dincolo de frumuseţea sa evidentă  – este tocmai acest nivel de relaționare complexă stabilit între om și realitatea înconjurătoare, de poziționare / legitimare a acestuia în marea, imensa comunitate a universului, nivel înscris, şi el, în codul simbolic al bluzei românești.

Prin el se prezintă, am văzut, ca participant la viaţa universului, ca însufleţitor al energiilor ce-l înconjoară.  Şi nu o face numai simbolic sau păstrându-şi anonimatul, ci o afirmă răspicat, prin felul în care a simţit să-şi împodobească straiul tradiţional.

Pe el se semnează creatoarea / purtătoarea şi, laolaltă cu ea şi prin efortul ei, îşi pun semnătura făurarii cosmici care au participat la realizarea bluzei. Prezența tuturor acestor elemente în straiul popular întregește semnificația lungului drum al iei. Este modalitatea prin care omul își reafirmă poziționarea în raport cu universul. Și aceasta este pe cât de simplă, pe atât de profundă: omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine.

Omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine atunci când îmbracă ia românească

Nu întâmplător, pe pânza iei apar, în mic, reprezentanții întregului univers înconjurător, în calitate de co-participanţi la munca de creaţie. Este o metodă de mulţumire, o recunoaştere a efortului cosmic, o invocație, un gest prin care omul se aşază sub protecția elementelor naturale, o  afirmare a rolului și locului său printre celelalte entități cosmice, ca parte a energiilor naturale și mai ales ca orchestrator al acestora? Toate laolaltă, şi mai ales cea din urmă.

Motivele populare sunt departe de a fi doar frumoase. Ele sunt reprezentările, alese cu har, ale tuturor manifestărilor vieții. Ele se numesc realiste sau simbolice, după gradul lor de încriptare. În gama celor realiste se cuprind stilizări ale lumii vegetale (plante, frunze, flori, fructe: cicoare, spic de grâu, ştiulete, măr, strugure), animale (coarnele berbecului, fruntea boului, cucul, vrabia, cocorii) ori cosmice (soare, stele, fulger / zigzag). Dimpreună deci cu elementele cerești, vegetale, animale, omul se pune pe sine (prin reprezentări antropomorfe de tipul ochiului, horei, sfăditelor), dar și întruchiparea efortului său creator (uneltele: cârligul, sapa, jugul, furca, grebla).

Dar mai adaugă ceva fără de care umanitatea sa n-ar fi întreagă. Viața spirituală. Credințele lui, modul în care înțelege viața. Și în această cheie pot fi citite acele motive intitulate simbolice (arborele lumii, calea ocolită, pasărea sufletului, crucea) şi care poartă fiecare o pleiadă de semnificații, transmise prin generaţii, într-un  parcurs istoric milenar. E de-ajuns să spunem că această cale ocolită/rătăcită nu-i altceva decât drumul „dalbului de pribeag” către lumea de dincolo, al omului care, dacă şi-a încheiat rolul pe pământ, şi-l continuă netulburat în moarte, imaginată, cuminte, doar ca o trecere. Dincolo, îl așteaptă rudele sale și comunitatea extinsă a neamului și deopotrivă  – aşa cum ne spune Mioriţa şi ne repetă Cântecul Zorilor – o unire de-a pururi cu universul, o cufundare în viaţa cosmică, dreaptă răsplată pentru viaţa sa, la fel trăită: „La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul ; / ’n câmpul cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul”.

Foto deschidere: Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea, cu modele ţesute. Arhiva Matricea Românească

E o poveste urbană, pe care am auzit-o recent şi, într-o lume atât de normală ca cea în care trăim, nu poate fi decât atât: o poveste. E o poveste desprinsă din acele cărţi pentru copii care îi captivează pe micuţi: “Fetiţa care şi-a pierdut numele”, “Girafa care şi-a pierdut maimuţica şi nu mai putea să adoarmă”, “Copilul care a uitat limba română”. E o poveste incredibilă, perfectă de adormit copiii sau de trezit părinţii. Cum preferaţi. Piaget şi Chomsky, luaţi notiţe!

Povestea spune că un micuţ de vârstă fragedă, ai cărui părinţi umblă – cu munca şi cu el – în lungul şi-n latul planetei, a uitat limba română, şi asta poate chiar înainte s-o înveţe. Nici părinţii nu ştiu cum s-a întâmplat asta: dar nu e nevoie de detectiv. Câteva vizite prelungite în Marea Britanie, în Asia şi în Lumea Nouă, unde românaşului nostru i s-a vorbit non-stop în engleză (chiar şi în familie), şi Ionică s-a pomenit John Doe, aruncat în malaxorul lingvistic al internaţionalismului hipsteresc – sau hipsterismului internaţional – practicat de o comunitate tot mai mare de părinţi români “moderni”. Revenită pe meleaguri autohtone, după câteva luni de aventuri tarasconiene prin lumea largă, familia noastră ne-tradiţională (vorba unei reclame simpatice) s-a pomenit că Ionică, bulversat, nu mai rupe o boabă în română, dar nici în altă limbă. Zeul Harpocrate şi-a cerut tainul!

Desigur, e doar o poveste. La Matricea Românească nu cunoaştem părinţi care ar fi atât de inconştienţi să chatuiască cu ţâncul doar în engleză, pentru că “îşi revine el pe parcurs”. E greu de crezut că cineva ar fi aşa de carefree, când are la dispoziţie atâtea cursuri de parenting care te transformă în părinte-model şi dacă nu dai pe-acasă. E suficient să le asculţi în maşină, în drum spre sală! Dar, să revenim. Nu ştim, doar putem bănui, ce ar spune Piaget sau Chomsky despre asta. Probabil că primul ar respinge temerile ca nefondate, pretextând că faza senzorio-motorie nu s-a încheiat, în vreme ce al doilea ar spune că da, copilul are engleza ca limbă nativă, dar cu puţin “effort”, nu-i exclus să înveţe nici româna!

Dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea

Multă apă va mai curge pe Potomac şi pe Tamisa pân-o să ne vină mintea la cap, vorba românului, că nu-i o ruşine să-ţi vorbeşti limba în oglindă, pentru că asta e limba: o oglindă în care ne verificăm, dimineaţă de dimineaţă, zi după zi şi seară de seară, identitatea. Sigur că e o plăcere deosebită, pe undeva de înţeles, să ne testăm acuitatea lingvistică într-ale englezei, ori de câte ori prindem ocazia. Însă, dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea.

Din fericire, e doar o poveste. Părinţii de 30 şi ceva de ani pe care îi cunosc eu dorm cu DEX-ul sub pernă şi nu le-ar face niciodată o asemenea aroganţă propriilor copii, vorba unui scriitor contemporan apreciat în penitenciare şi pe stadioane. “Responsabilitate” e cuvântul care descrie cel mai bine hipster-părintele român al anului 2018.

Şi acum, hai să luăm wrap-ul, pentru că nu mai e la modă cu cărucior, şi să-l ducem pe Lil’ John la speech therapist. Departe de a fi un semn că suntem părinţi proşti, simplul fapt că al nostru nu (mai) vorbeşte româna e un semn că e mai deştept decât 99% din copiii vecinilor. Ar putea ajunge chiar CEO.

Foto deschidere: captură YouTube

Mi-am dorit de multă vreme să pot vedea, cu ochii mei, colecția etnografică Marius Matei de la Timişoara. Urmăream pagina cu același nume de pe Facebook, mă bucuram de fiecare costum pe care îl vedeam virtual și nu puteam decăt să-mi doresc să le văd aievea. Costumele bănățene mi-au părut, întotdeauna, dintre cele mai somptuoase costume făurite de mâinile muncite.

Din dragoste de înaintaşi, din dragoste de ţară: colecţia etnografică Marius Matei, de la Timişoara

Că să înțelegi un costum tradițional trebuie să știi istoria locului, influențele suferite, mentalitatea oamenilor și, mai presus de toate, să iubești acel ținut, să ai răbdarea de a căuta și de a descoperi rânduielile sale. Toate acestea au venit de la sine pentru Marius Matei, iubirea de pământul natal fiind transmisă odată cu primele cuvinte învățate. Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate imediat după „mama” și „tata”.

Dragostea pentru zona în care s-a născut l-a făcut pe Marius să studieze aprofundat tot ceea ce ține de specificul acesteia, devenind etnolog, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean Timişoara, acum doctorand în cadrul Universității de Vest din Timişoara și un colecționar pasionat al costumelor tradiționale din Banatul de câmpie.

Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate de către Marius Matei imediat după „mama” și „tata”

Am avut privilegiul să pot vedea de aproape splendidele „cotrânțe” / catrințe bănățene cu broderii bizantine, cămăși cusute cu mare finețe, brâuri și pieptare… 15 ani de căutări, bucurii, de întâlniri cu piese deosebit de rare, care se odihnesc după o călătorie care a durat, în unele cazuri, mai bine de 100 de ani. Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și, mai ales, cu multă pricepere, în câteva camere dedicate lor, într-o aripă a casei părintești din Giroc. Drumul până la prima dintre camerele în care se află piesele din colecție, coridoarele străbătute cresc bătăile inimii și nerăbdarea de a întâlni, în sfârșit, una dintre cele mai frumoase și valoroase colecții etnografice din România.

Și apoi se dezvăluie, una câte una, comorile păstrate aici, istoria unei regiuni binecuvântate: camera în care se află costumele bărbătești, păstrate în masivul mobilier aflat în familie de câteva generații; dulapul cu zeci de catrințe, pe care Marius le scoate să ni le arate, pe perioade istorice: „aceasta-i o broderie bizantină, vedeți cum este lucrată?” Ca un magician, Marius face să se perinde, prin fața ochilor noștri, perioade istorice, povești cu fir de aur și de argint, femei care se îmbrăcau din ce în ce mai modern, sub influența portului orășenesc.

Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și multă pricepere, într-o aripă a casei părintești din Giroc

Oprege în culori vii, care au cunoscut și ele o schimbare vizibilă de-a lungul timpului, brâuri impresionante, unicat și, în sfârșit, camera în care se află cămășile și poalele atât de fine, încât ți-e teamă să le atingi. O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri, în care viața era simplă și rânduită în armonie cu natura.

„O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri”: colecţia lui Marius Matei glorifică un Banat nemuritor

Ultimul popas, cel printre podoabe, este unul care nu vrei să se mai încheie: acoperitoarele de cap, care se purtau doar în ziua nunții și la marile sărbători de peste an, dar nu mai mult de cinci ani de la nuntă, salbele cu care se înfrumuseţau țărăncile bănățene, care se transmiteau din generație în generație, fiecare având datoria să mai adauge un ban în salba moștenită în familie. Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina! Doar materialul era confecționat industrial, restul era făcut de mâinile îndemânatice ale femeilor bănățene, supus influențelor trecute peste această zonă binecuvântată.

Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina!

Colecția lui Marius Matei nu este doar o colecție extrem de valoroasă de costume tradiționale din Banatul de câmpie, este mult mai mult decât atât: este o terapie în urmă căreia nu poți decât să te îndrepți, să mergi privind înainte și pășind mai ferm și mai apăsat. Căci poporul care a știut să lase astfel de urme prin lume nu poate fi decât un popor excepțional, care va ști să treacă peste toate obstacolele istoriei. Și ce noroc avem că-l avem pe Marius, care să ne amintească lucrul acesta!

Fotografii: arhiva personală Mihaela Popescu